Încă mai cred că modestia e o ipocrizie sau o gafă; că ea asigură bazele mediocrităţii şi îi da chiar prilejul să pară virtuoasă. În fond, cine s-a suit din modestie pe Everest? Şi, oare, modestia l-a împins pe Michelangelo să vrea să sculpteze munţii? Eu aş zice că tot ce a dat demnitate sau măcar un sens trecerii noastre sumare prin această lume n-are nici o legatură cu modestia. Nici Icar, când a pornito spre soare, n-a fost modest. Nici cei care au gândit piramidele.

Bătrâneţea mi-a impus însă un alt gen de modestie. O modestie care n-are nimic comun cu virtuţile, ci cu tisteţea de a descoperi că timpul nu se mulţumeşte să treacă. El uzează. Şi uzează nu doar oasele. Uzează şi melancoliile. Te sileşte să afli ca şi iluziile îmbătrânesc. La un moment dat, nu mai găseşti forţă să te minţi. Începi să vezi - uneori, chiar prea bine! - adevăruri şi eşecuri, în faţa cărora, n-ai încotro, devii modest. - Calomnii mitologice

Filed under: comentarii si citate