“Ceva din cordialitatea acestui oraş, pe care sicilienii îl bârfesc, iar nordicii îl detestă, m-a ajutat să suport mai usor starea de disconfort care pune stăpânire pe mine când îmi părăsesc bârlogul de sedentar. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc că ruinele Romei n-au misterul ruinelor din Egipt şi nici farmecul celor din Grecia. Mai mult - aici vorbeşte romanticul din mine -, n-au acea tristeţe subtilă şi seducatoare care face din palatele bolnave ale Veneţiei un confident rar. În ruinele Romei nu e nimic bolnăvicios, de natură să încurajeze lamentaţiile sentimentale, deşi s-a glosat mult, mai ales în secolul trecut, pe tema ”Roma e moartă”. Zidurile aureliene, spre care barbarii vor fi privit îndelung, cu teamă, înainte de a cuteza să cucerească o Romă ce nu mai avea putere decât să tremure, nu inspiră decât o melancolie istorică. Îţi spui că prestigiul Romei antice a jucat, în confruntările cu barbarii, un rol militar.

Faptul e cu atât mai surprinzător cu cât a existat o vreme în care Urbea devenise un sat. Atunci, păstorii dormeau pe scara de la Aracoeli, Termele lui Caracalla ajunseră depozite de fân, iar Palatinul era acoperit şi el de fânare, ceea ce a dus la apariţia unor străzi cu nume curioase pentru fosta ”capitală a lumii”: via del Monte delle Capre, via dei Foraggi, via dei Fienili, via del Boschetto… Pare de-a dreptul stranie azi pe via dei Fori Imperiali ideea unei Rome rustice, întoarsă la miturile pastorale, dar turmele au avut drept de tranzit pe strazile centrale ale “cetaţii eterne” până spre sfârşitul secolului trecut! Nu-ţi vine să crezi şi totuşi e adevărat. Rafael visa la reînvierea gloriei antice întâlnindu-se pe străzi cu păstorii de capre. Pentru a reveni la cifra de un milion o sută de mii de locuitori, cât număra pe vremea lui Diocleţian, Romei i-au fost necesare şaptesprezece secole! Sub ultimul roman (ce se chema, întâmplător, la fel ca întemeietorul cetăţii, Romulus), ea mai avea doar o sută de mii de suflete, iar în Evul Mediu numai şaptesprezece mii.

În ciuda acestei lungi decadenţe, ruinele Romei nu şi-au pierdut aerul imperial. Fortificate cu injecţii de ciment, ele reuşesc să nu pară tolerate în oraşul modern, cum se întâmplă prin alte părţi. Dimpotrivă, oraşul modern stă sub autoritatea lor, dată de vechime. Două poduri antice, Pons Fabricius şi valurile de maşini care trec pe Tibru. Tăbliţele cu numerele străziilor şi numerele caselor se învecinează în multe locuri cu inscripţii în limba latină. Subsolul, plin de surprize arheologicce, ridică mari dificultăţi în calea prelungirii metroului, obligând municipalitatea să ia în serios perspectiva de a face din centrul istoric un teritoriu rezervat exclusiv pietonilor, dar o Romă fără ruine ar fi nu numai un oraş fără trecut, fără nobleţe, ci şi fără un stil propriu. Căci, cum zicea Maeterlinck, ruinele purifică tot ceea ce de la căderea Romei capriciile, extravaganţa şi ignoranţa n-au încetat să-i aducă.” (Drumuri prin memorie)               

Filed under: comentarii si citate