Câţi copii au dispus, ca mine, de posibilitatea de a învăţa, înaintea buchiilor, limbajul pietrelor, al arborilor şi al norilor? Sufletul meu e plin şi azi de aromele copilăriei, chiar dacă ea n-a fost idilică. Mi-am creat o Arcadie proprie, după o reţetă binecunoscută. Copilăria = vârsta de aur. Tot ce urmează e decădere. Exil. Nostalgie a neştiinţei pierdute. Convins ― şi cum aş fi putut să nu fiu? ― că reprezint şi eu categoria intelectualilor care duc cu ei lumina unui sat, am renunţat să-mi dau o explicaţie, alta decât trecerea timpului, pentru ceea ce am simţit de câte ori m-am dus, după moartea părinţilor, în Lisa; că acolo sunt mai străin decât în Bucureşti. A trebuit să îmbătrânesc pentru a mă întreba ce sunt eu, de fapt. Un “dezrădăcinat” autentic? Nu cred; n-aş mai putea suporta de bunăvoie pacea unui sat. Un “adaptat” la oraş? Nu cred nici asta; un simplu cântat de cocoş ruinează toată experienţa mea de intelectual. Şi cum se face că, născut într-o lume extrem de practică, am ajuns să trăiesc aproape somnambulic?

E adevărat, nu-mi pot închipui un Dumnezeu burghez sau un Dumnezeu intelectual. În schimb, un Dumnezeu ţăran îmi pare foarte posibil.  - Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate