Au fost nişte ani la care nu mă pot gândi decât cu un amestec de melancolie, uimire şi recunoştinţă. Căci, fără ei, adolescenţa mea ar fi rămas teribil de fadă. Niciodată n-am mai fost capabil de o asemenea libertate, de atâta uitare de sine. Veneam de la liceu, mâneam în grabă ce-mi dădea servitoarea la bucătărie, după aceea fugeam imediat la bibliotecă. Restituiam cărţile citite şi luam altă provizie. Întors acasă, mă închideam în cameră şi mă aşterneam pe lectură. Dacă promisiunile unui titlu nu se confirmau, luam altă carte, căci “prada” era în fiecare zi consistentă, iar lăcomia mea nu se împiedica în “prejudecăţi”. Îmi lipsea o scară limpede a valorilor, ceea ce m-a ajutat să rătăcesc în voie, în calitate de cititor “curat”, într-o lume unde nu mai existau nici războiul, nici liceul şi, chiar, nici Lisa, punând alături cărţi capitale de altele doar la modă sau alese întâmplător, li amestecam pe Dostoievski şi pe Stendhal cu D’Annunzio sau cu Pierre Loti, pe Caragiale cu Damian Stănoiu, pe Sadoveanu şi Rebreanu cu Octav Dessila şi Drumeş. Mă împărţeam între Bacovia şi “Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, alternam “Roşu şi negru” cu “Invitaţie la vals”, pe Gogol cu Erich Maria Remarque (foarte în vogă), pe Dante cu “femeile celebre”. După “Menuetul”, am citit toate romanele lui G. M. Vlădescu. După “Medeleni”, nu mi-a scăpat nimic din pelteaua romanţioasă a lui Ionel Teodoreanu. Am luat din Boccaccio sau din “Amantul doamnei Chaterley” doar partea deocheată, din “Anna Karenina” doar adulterul, din “Oedip” doar incestul, însă fervoarea mea era pură.

M-am “iniţiat”, totodată, în filosofie, în artă, dând buzna fără nici o pregătire în domenii aproape virgine, devoram tot ce-mi cădea în mână despre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice sau despre erezia lui Akhenaton în Egiptul vechi, pentru a mă întoarce, apoi, la literatură, unde îmi improvizam idoli sau obsesii (cum ar fi “soarele negru al melancoliei”, după ce I-am citit pe Gerard de Nerval). Am suferit cu David Copperfîeld şi cu tânărul Werther, am convorbit cu fostul călugăr franciscan, Rabelais, dar treceam de la Hegel la Zola şi de la discursurile lui Cicero la un Louis Dumur, cu o dezinvoltură de ignorant în transă. Căci marea şansă a acelei aventuri, ca ea să arate cum a arătat, a fost tupeul de a socoti accesibil orice. Altminteri cum aş fi putut să-i amestec pe Nietzsche cu Casanova sau pe Montaigne cu Bacalbaşa?

Noapte de noapte, cărţile au jucat pentru mine rol de Şeherezadă. Râdeam, plângeam, sufeream, urmăream cu sufletul la gură acţiunea unor romane ieftine, nu mai aşteptam vacanţele, nu mă mai simţeam străin în Bucureşti. În micul meu ghetou sufletesc se petreceau acum lucruri extraordinare. Cu libertatea pe care mi-o dădea lipsa criteriilor, mă pasionam şi după capodopere şi după maculatură. Şi poate că aceasta a fost în favoarea mea. Neîndrumat de nimeni, am avut posibilitatea să mă lămuresc singur asupra unor lucruri. Am citit nenumărate cărţi proaste, ba chiar am fost entuziasmat de ele. Mi-am găsit singur maeştrii şi, pe unii, cu dificultate. M-am pomenit în faţa unor cărţi foarte importante fără să fiu intimidat, inhibat, de celebritatea lor şi am renunţat la somn, inclusiv pentru aventurile submarinului Dox. În schimb, din întâmplările reale, petrecute în acei ani, nu-mi amintesc aproape nimic. Locul lor e plin de pete albe în memoria mea. N-aş putea să relatez, dacă mi-ar cere cineva, nimic interesant despre lecţii sau despre păţaniile din clasă. Nici măcar războiul n-a lăsat urme. - Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate