Această nebunie a mea era chiar mai tiranică decît aceea a şahului, mai devoratoare. Cu timpul nu m-am mai putut limita la idei. Am trecut la întîmplări reale. Căutam peste tot pretexte pentru aceste “partide”. Cînd le găseam, mă documentam, întrebam pe unul, pe altul, mă duceam şi citeam prin biblioteci, căutam în colecţii de ziare, mă interesam, dacă era cazul, de jurisprudenţe. Cînd aveam toate amănuntele, mă închideam în casă. Mă aşezam pe pat, ca pe vremuri cînd jucam şah, şi începeam procesul.

Audiam martorii, ceream probe, dădeam cuvîntul acuzării, rosteam rechizitoriul, dădeam cuvîntul apărării, rosteam pledoaria avocatului şi pe urmă deliberam. Totul în gînd, bineînţeles. Uneori procesul dura cîteva zile. Nu ieşeam decît ca să-mi cumpăr ceva de mîncare. Atunci evitam să mă întîlnesc cu cineva, de teamă să nu-mi tulbure raţionamentele.

Din pricina asta umblam pe furiş, pe lîngă ziduri, ca şi cum eram urmărit şi mă temeam să nu fiu văzut. Dacă mă trezeam brusc în faţa unor cunoscuţi, o luam la fugă înapoi. Dacă îi zăream mai devreme, treceam pe partea cealaltă a străzii sau apucam pe altă stradă. La început se uitau lung după mine, mai ales cei care nu vruseseră pînă atunci să dea crezare zvonurilor privind ciudăţeniile mele. Probabil, acum se convingeau şi îşi ziceau în sinea lor: “Săracul”.

Ca un animal fugărit, mă întorceam acasă după ce-mi făceam ceva cumpărături, pîine, brînză, lucruri care nu cereau să fie pregătite. În clipa cînd închideam uşa casei eram fericit. Răsuflam uşurat. Eram în sfîrşit singur cu gîndurile mele, cu “partida” mea. Nu mă mai tulbura nimeni, nu mai ameninţa nimeni să-mi încurce “mutările”. Mîncam în fugă şi pe urmă mă întindeam din nou în pat.

Luasem obiceiul să trag storurile ca să nu mă jeneze nici lumina de-afară. Cel mai greu era cînd ajungeam la sentinţă. Pînă acolo totul mergea uşor, aveam chiar o mare voluptate să mă prind în capcană ori să combat argumentul pe care-l găsisem înainte. Eram necruţător şi cînd pledam contra şi cînd pledam în favoarea acuzatului. Eram chiar mai pătimaş decît altădată cînd jucam şah. Atunci, rezultatul partidei nu însemna nimic. O victorie a albului sau o victorie a negrului n-avea nici o importanţă. Acum era vorba despre oameni.

Era vorba de dreptatea sau nedreptatea care se putea face unui om. Nu mai erau nişte piese de lemn pe o tablă de şah, ci cauza şi soarta unui om. “Mat” putea însemna, în mintea mea, moarte sau închisoare. “Remiză”, dosar clasat în lipsă de probe suficiente. - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate