În fond, domnilor, cam aşa ar fi explicat un diavol ironic starea mea: “În gara asta pustie, pentru a fi perfectă, lipsea ceva. Un călător care să nu mai fie călător. Care să renunţe la condiţia de călător. Care să renunţe la aşteptare. Să devină ca orice obiect al gării, căci un călător care ar aştepta într-un loc unde nu e nimic de aşteptat, care s-ar agita într-un loc unde orice efort e zadarnic, ar strica armonia”… Nu, nu glumesc. Dealtminteri, ştiu că totul vi se pare bizar. Pustiul nu-l poate înţelege decît cine l-a trăit.

Şi dacă vă întrebaţi cum se poate ca unul care se află în situaţia mea să mai vorbească despre diavoli ironici, înseamnă că nu cunoaşteţi un lucru important. Că omul rîde uneori ca să-şi dea curaj. Cînd simte că tăcerea îl strînge de gît, rîde cîteodată prosteşte. Asta îl convinge că nu e totul pierdut. Dumneavoastră aţi crezut că se poate rîde numai de alţii? Vă înşelaţi. În pustiu, rîsul e ca o piramidă. Iertaţi-mă de aceea dacă rîd uneori. E o dovadă că mai sper să ies din capcana acestei gări.

Datorită stării de letargie nu m-am dus dincolo de pădure, să caut o ieşire, un drum, cum era firesc. Curios e că nu m-am dus nici după aceea o vreme. Dar să nu sar de la una la alta. Stăteam, deci, în gară ca o haină veche mîncată de molii. Devenisem numai amintire. Numai trecut. Un trecut care respira, mînca, clar atît. Ce mai, aproape o larvă. - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate