Trebuie să deschid o paranteză, doamnelor şi domnilor, pentru a vă lămuri de ce folosesc mereu ghilimelele când mă refer la “înţelepciune”. O fac şi din pricina că nu s-a găsit alt cuvânt pentru “nebunie” care nu e a unei minţi tulburate, ci a unei minţi care vrea “mai mult” decât altele. Ţin să precizez că, îndoindu-mă de valoarea înţelepciunii, nu mă gândesc la marii înţelepţi, ci la acea “înţelepciune” uzuală care coboară strigătul la şoaptă, de teama riscurilor, şi separă ce consideră “oportun” de ceea ce i se pare “inoportun”; acea “înţelepciune” care drămuieşte, care stă cu ochii mereu pe acul cântarului; care ne recomandă să calculăm fiecare pas, cu atenţie, pentru a evita o “nebunie”.

În limbajul curent, sună rău, nu-i aşa?, “nebun”, “nebunie”, “nebuneşte”. Şi poate că aici, în modul cum îi privim pe cei cărora le lipseşte ceva (sau cărora le prisoseşte ceva) pentru a fi şi ei “rezonabili”, se afla dovada că societatea e organizată să producă destine mediocre. Destinele de excepţie contravin regulii. Lumea e contrariată de ele. Când nu le poate aşeza în categoria inexplicabilă a geniilor, aduce vorba de un spital psihiatric. Şi se linişteşte. “Nebunul” e anormal!… - Calomnii mitologice

Filed under: comentarii si citate