“ De dimineata, mi-am amintit de mare. M-am revazut la Costinesti, unde am descoperit placerea de a ma arunca, iesind din valuri, pe nisipul cald. Abia depasisem treizeci de ani. Închiriam doua camere într-o casa taraneasca, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin gradina la plaja. Ramâneam acolo pâna la prânz, iar dupa-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, taiam un pepene în patru si îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzata cu zeama rosie picurata din feliile pe care le devoram pâna la coaja, dupa care ne spalam la fântâna pe mâini si jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbatrânit. Dar plaja va fi ramas aceeasi, invadata de alte trupuri bronzate, diminetile trebuie sa fie si acum, acolo, dimineti fara cer, iar marea se clatina, cu siguranta, la tarm la fel de îmbietoare, când nu o agita valurile. Si, fireste, vor ramâne tot asa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata si teribila ei nepasare, pe care noi nu o vom putea învata niciodata, natura uita tot, chiar si pe cei care au avut naivitatea sa creada ca, macar, la mare nu exista decât prezent.”~ Autoportret într-o oglinda sparta

Spre surprinderea mea am intalnit oameni care nu se incadreaza in ceea ce a spus maestrul Paler.
Acele persoane au invatat, sau si-au insusit involuntar, acea teribila nepasare. Pentru acestia exista doar prezentul. O fi mai bine? Eu am avut naivitatea de a crede ca la mare e important doar prezentul. Exista doar prezent deoarece, in timp ce te plimbi prin nisipul rece al diminetii si inspiri acel fin aer salin, simti ca traiesti , un adevar incontenstabil si pot sa zic chiar sublim. Un adevar pe care uneori multi il detesta; detesta faptul de a trai. Mi se pare nefiresc sa desconsideri ceea ce ai mai de pret, si anume propria existenta. Desigur ca se pot gasi multe motive pentru a dispretui viata, fiecare are multe probleme si implicit ele au o gravitate sporita in ochii proprii, chiar daca nu sunt la fel de mari ca ale altor oameni. Cred ca e mai bine sa traiesti acel prezent care te face sa simti ca traiesti, ca esti viu, pentru ca plaja a fost si va fi la fel, impanzita de oameni, briza ne va mangaia si in viitor bronzul trupului. As vrea sa cred ca natura nu uita tot, dar prefera sa “joace teatru”, prefera sa ne faca sa credem ca uita tocmai pentru ca sunt mult prea multe povestiri care ni le poate relata. Sau poate chiar uita…dar de ce sa ii cerem sa nu uite cand probabil asta e unul din rosturile ei?de a uita tot. Pana la urma toate filosofiile existentiale care s-au perindat de-a lungul istoriei sunt de prisos. Sa uite ea…si sa traiesc eu! Tot ce imi ramane e sa pot si sa vreau…pentru ca timpul e ireversibil iar finalitatea aceeasi.

“ Lânga o mare, în timp ce soarele domneste singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorica pentru a da un înteles vietii. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El gaseste o mângâiere într-un adevar care pe filosofi nu-i satisface: ca exista. ” Caminante

Filed under: comentarii si citate