Farame (V)

Despre fericire, despre vara si despre bucuria de a descoperi in mine ceva care nu se lasa educat.

Nu mai inteleg nimic. Intr-o ancheta internationala facuta pe tema “fericirii in tarile europene ex-comuniste”, vad ca stam, relativ, bine. Mai mult de jumatate dintre romani se declara fericiti. Cu cine vor fi discutat, oare, cei care au realizat ancheta? Nu cred ca i-au cautat pe cei care considera fericirea ceva atat de vag incat n-ar avea rost sa se recunoasca “nefericiti”.

Si-atunci? Nu pot sa iau in calcul decat doua presupuneri.

Fie, sunt eu prost informat in legatura cu situatia din tara. Fie suntem un popor cu multi stoici carora poti sa le iei totul. Ei vor spune mai departe ca sunt fericiti. In ambele cazuri, logica mea e defecta cand pretind ca traversam o cumplita criza a valorilor si ca politicienii care ar trebui sa se sperie de ea sunt, de fapt, niste impostori. Daca traiesc intr-o tara, majoritar, fericita, scepticismul meu e, de-a dreptul, caraghios.

Vara aceasta, care se duce, mi-a luat ceva important. Poate, chiar esential. Mi-a placut toata viata sa ma socotesc un “om al verii” si sa spun ca mi-as fi dorit sa traiesc intr-o vara perpetua. Toamnele, cu burnitele lor antipatice, iernile cu zapezi murdare si frig, primaverile, ezitante si capricioase, n-au fost pentru mine, cum am marturisit de multe ori, decat o sala de asteptare, unde asteptam sa soseasca vara. In zilele pe care le injurau altii, cand cainii se tarau cu limba scoasa in cautarea unui petic de umbra, reuseam sa obtin prin simturi ceea ce nu mi-a fost dat sa obtin prin credinta: convingerea ferma ca Dumnezeu exista, deoarece numai el poate da cerurilor albite de seceta si pietrelor innegrite de lumina la amiaza un “nu stiu ce” mistic.

Or, cultul verii, caruia i-am fost, pana acum, mereu devotat (si nu numai la mare; acolo nisipul fierbinte pe care te trantesti dupa ce ai iesit din apa face de ras orice pesimism!), mi-a fost serios zdruncinat in lunile din urma. Ploile violente si zilele cu canicula devastatoare, in care medicii nu mai conteneau sa-i avertizeze pe cardiaci si pe batrani sa nu iasa din casa decat dupa ce se potoleste parjolul de-afara, m-au adus intr-o situatie de neimaginat pana azi. E, inca, vara si eu abia astept sa vina toamna.

Condamnat sa ma chinui cu batrana mea masina de scris si sa bat orasul in cautare de panglici (tot mai greu de gasit), deoarece nu ma pot servi de un calculator, aveam nevoie de o consolare pentru “inapoierea” mea. Si am gasit-o. Sunt bucuros ca exista in mine ceva care nu se lasa adaptat, educat, “modernizat”. Ceva care ma ajuta sa cred ca nu e absurda ideea pe care incerc s-o dezvolt intr-un eseu pe care l-am intitulat “Cu melancolie despre barbari”. Se intampla (nu e un simplu paradox) ca progresul tehnic sa aduca regres interior.

Si aduce! Strada romaneasca e plina de juni si june care vorbesc la telefonul mobil si cand trec de pe un trotuar pe altul. Nu mai au ochi pentru a privi cum se clatina frunzele unui copac. Nu mai au timp sa priceapa ca miracolele nu se petrec pe la Maglavit, ci se ascund in banalitati si de aceea nu mai sunt percepute. Cand am fost in America, am vazut copii care, inainte de a deslusi buchiile si de a se juca, impreuna cu alti copii, se invatau sa fie singuri jucandu-se cu un calculator. Foarte profitabil pentru educatia lor tehnica, dar cum va arata, oare, mai tarziu, paradisul lor pierdut? Nu m-am mirat deloc, apoi, sa vad pe usa unui astronom din Boston aceasta fraza semnificativa: “O mancare buna valoreaza mai mult decat un cer instelat”.

Lumea de azi traieste (din pricina Americii, mai ales) un catastrofal (dupa parerea mea) miraj al pragmatismului. Unde va duce el, e greu de spus. Ma abtin sa fac pronosticuri. Ma multumesc sa notez aici un fapt divers, aflat din ziare. Faimosul star de la Hollywood, Tom Cruise, care are glorie, bani, succes, admiratori pe intreg mapamondul (dar ce n-are?) nu e, totusi, satisfacut. Ii lipseste ceva ce lumea de azi nu-i ofera. In consecinta, s-a hotarat s-o ia razna. Tom Cruise a ajuns sa se creada o reincarnare a lui Shakespeare! Si nu in gluma. Cei care frecventeaza Biserica scientologica pretind ca la mijloc e o convingere foarte serioasa.

Or, asta spune multe. Inclusiv despre faptul ca intre actorii de pe vremea lui Shakespeare si Tom Cruise singurul progres cert e cel care tine de tehnica.

La drept vorbind, ma tem nu numai ca nu se va naste foarte curand un nou Shakespeare. Ma tem de ceva mai grav. Ca daca se va naste, el nu va fi recunoscut. Lumea actuala e atat de preocupata sa mearga mai repede spre nicaieri, incat, probabil, nu va avea timp sa-l observe. “A fi sau a nu fi?” Nu aceasta e intrebarea care obsedeaza azi, ci alta: “A avea sau a nu avea?”

Tocmai am ascultat concertul pentru vioara de Max Bruch. Si ma gandesc cat de stupid e sa ma intereseze mai mult de cinci minute pe zi ce-au mai facut sau ce-au mai zis Geoana, Mitrea, Basescu, Boc, (si altii ca ei) in loc sa ascult muzica ori sa ma uit la otetarii de dincolo de zidul care imprejmuie curtea mea! E adevarat ca, dupa Euripide, timpul e “flecar” deoarece vorbeste neintrebat, dar, macar, el are ceva de spus.

Din pacate, luciditatea e o stare discontinua. Si deschid televizorul. ”

Articol publicat in Cotidianul, 01 septembrie 2005

Leave a Reply