“Eu, Galileo, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului”.

Era firesc să-l înţeleg mai bine pe Galilei decât pe Giordano Bruno. Dacă m-ar întreba cineva: “Sunteţi în stare să vă daţi viaţa pentru o idee, pentru un adevăr?”, n-aş ezita să zic: “Nu, n-aş fi în stare”. Dar, dacă aş avea de ales între a muri şi a mă târî la picioarele cuiva pe care-l dispreţuiesc profund, cred că aş prefera să mor. Sinucidere din orgoliu? Nu. Sunt lucruri pe care nu le pot accepta. Încolo, încep să înţeleg că modestia este inevitabilă, ca moartea.

Adevărurile în care am crezut mi se par tot mai relative, tot mai precare. Timpul mi le şubrezeşte, mi le surpă şi nu mai ştiu cât valorează… Problema e că nu prea văd ce pot face cu această umilinţă. Cea mai mare modestie ar fi să nu mai am nici o ambiţie. Iar cea mai mare vanitate, să-mi doresc “fericirea pietrelor” de care vorbea Epicur. Şi nu le am. Nici pe una, nici pe alta.

Nu mai sunt convins nici că slăbiciunea asumată devine putere. Încât mă bucur că trupul triumfa asupra psihologiei de câte ori mă prăbuşesc pe nisipul cald, după ce am ieşit din mare. E o stare care, aşa cum e, elementară, confuză, mă ajută să uit că, în genere, trăiesc mai mult la condiţional: aş vrea… aş dori… Pe plajă “vreau”, “doresc”. Sau, poate, nu mai trebuie “să vreau”, “să doresc”. Mă bucur de ceea ce “este”, fără să-mi mai bat capul cu altceva.

De ce am respecta furia “flagelanţilor” care îşi biciuiau trupul pentru a-şi reprima dorinţele? Ea ridică, aş zice, mai degrabă, o problemă de psihiatrie decât una religioasă. Căci trupul nostru face parte şi el din Creaţie. Dumnezeu n-ar mai fi lăsat să existe dorinţă în carnea noastră, dacă această carne trebuia biciuită.
Înseamnă că nu sunt un “om religios”? Am, totuşi, un puternic sentiment al sacrului care mă face să fiu convins că o lume profană ar fi o lume profanată. Iar prin “păgân” nu înţeleg “ne-creştin”. (Mă şi sperie ideea de a renega credinţa în care m-am născut). E vorba de altceva. Dilema “Atena sau Ierusalim” mie mi se pare falsă. De ce ar trebui să alegem între Acropole şi Golgota? Ele nu se exclud. Dimpotrivă, se completează. Grecii ne-au dezvăluit frumuseţea trupului şi “posibilul”. Creştinismul, rănile sufletului şi împărăţia de apoi.

Patetismul unui trup de martir nu anulează armonia unui efeb grec, cu muşchii admirabil sculptaţi. Viaţa însăşi e sacră şi nu cred că poate fi un păcat recunoştinţa unui trup întins la soare. Cum nu cred că e o insolenţă să spun: e omeneşte să ne agravăm păcatul originar.

Mi se poate reproşa că plăcerea de “a fi” (pur şi simplu, de “a fi”) îşi ajunge sieşi. Da, aşa e. O plajă fierbinte nu-i un loc potrivit pentru gânduri mari. Nici pentru sfinţi. Vorbele lor n-ar avea nici un ecou în urechile unor oameni corupţi de luxul orbitor al amiezii şi toropiţi într-o fiziologie egoistă. Ar stârni doar nedumeriri jenate. Ce caută aici cu problemele lor? Noi trăim, acum, la nivelul senzaţiilor. O mănăstire pe ţărmul unei mări n-am văzut nicăieri. Vara, călugării ar fugi de la slujbă ca să facă baie. Şi dacă diavolul m-ar îndemna să spun că nici suferinţa n-are cum să se bucure aici de respectul pe care-l merită, ar trebui să admit că nu se înşeală. Aş putea vorbi de un misticism al luminii care ia forme senzuale, dar mă tem să nu mă complic.
În câmpia Atticei, pământul se socoteşte şi azi, din câte am auzit, nu după suprafaţă, ci după numărul arborilor. Uscăciunea lui explică nu numai cum au reuşit perşii să bea toată apa râurilor din Grecia, ci şi de ce artistul clasic a preferat materia cea mai fermă, piatra.

“M-aş lăsa, fără să cârtesc, să mi se taie un deget, m-aş facepreot al Cybelei, numai să pot vedea această ţară”, zicea, cu ardoare, un specialist, trecând, probabil, peste faptul că preoţii Cybelei erau eunuci. Dar, chiar când nu s-au lăsat înşelaţi de misoginismul care l-a împins pe Schopenhauer să afirme că grecii nu admiteau prezenţa femeilor la teatru deoarece, astfel, puteau să înţeleagă ceva din spectacol, specialiştii au continuat să vorbească despre dispreţul omului clasic pentru pasiune. Ei au preferat să nu remarce neliniştea din liniştea clasică şi să nu vadă că înclinaţia grecilor spre frumuseţe era strâns legată de înclinaţia lor spre suferinţă. Ascultându-i, ai zice că “seninătatea clasică” ne poate ajuta să facem economie de calmante. Şi te trezeşti dinaintea unor întrebări fără răspuns.

Erau, oare, cei vechi mai sănătoşi sufleteşte decât noi? Erau alcătuiţi din alt aluat? Cunoşteau lucruri care, între timp, au fost uitate? Se pricepeau mai bine decât noi să se bucure de ceea ce e posibil?

Aventuri solitare

Filed under: comentarii si citate