M-am gîndit să apelez la filosofie şi la poezie ca să-mi găsesc un punct de sprijin. Dar ce este filosofia n-am ştiut niciodată prea bine. M-am încurcat totdeauna la ideea că omul se visează nemuritor din egoism. Vă daţi seama că pe un pămînt gemînd de oameni nemuritori, prima grijă a celor care trăiesc ar fi să nu mai permită naşterea altor oameni, să-i ucidă pe cei care ar veni pe lume. Nemurirea ar sfîrşi prin a ne face călăi. Am avea un pămînt populat de călăi nemuritori. Ceea ce n-a reuşit moartea, să facă din crimă condiţia vieţii, ar reuşi nemurirea. De fapt, chiar entuziasmul meu în faţa punctualităţii soarelui ascundea o capcană. Minutul acela de lumină se oferea cu egală generozitate victimei şi călăului. Biruinţele noastre fragile şi efemere, cînd le obţinem, înseamnă mai mult decît marşul exact, invincibil şi nepăsător al dimineţii. De aceea, poate, nici o poliţie din lume n-a tras asupra soarelui.

Îmi rămînea poezia. Dar îmi rămînea, într-adevăr? De cînd începusem să mă închid în casă ca să-mi judec procesele, primăvara intrase, afară, bine, în drepturile ei. Numai că în loc să mă exalte ca altădată, primăvara mă umplea acum de revoltă. Ce valoare are să murmuri imnuri adresate soarelui cînd tăcerea însăşi e ca o cobră? A iubi soarele cînd cobra se leagănă în jurul unui om care ţipă e mai degrabă un fel de complicitate, îmi spuneam. Şi mi se părea că întreaga primăvară trecuse de partea cobrei. Cu flori, cu arbori, cu cerul limpede şi cu soarele care şiroia peste tot, cu căldura tandră care făcea să gîlgîie viaţa.

Cobra se tîra prin această primăvară neruşinat de indiferentă, adulmecînd victima, gata s-o atace fulgerător, şi în timpul acesta, din parcuri, de pe alei, i se aruncau flori. Întreaga primăvară încuraja cobra să urmărească victima, să fie necruţătoare. Doamne, cum putusem fi atît de orb? Soare, primăvară, poezie. Dar ce să facă poezia împotriva cobrei? Ştiţi ce mi-a trecut prin minte atunci? Un gînd absurd pe care nu reuşeam să-l alung. Că poezia cea mai frumoasă nu e decît o formă de eşec şi de trădare. Vă miraţi?

Am cunoscut un mare poet. Tot ce atingea el se prefăcea în poezie, aşa cum tot ce atingea Midas în antichitate se prefăcea în aur. Cînd îi citeam poeziile asistam parcă la un seceriş magic. Cuvinte banale, obişnuite, ajungeau să-ţi ardă buzele cînd le repetai. Tristeţea devenea poezie, revolta devenea poezie, disperarea devenea poezie, remuşcarea devenea poezie. Speranţa devenea poezie. Şi deodată mi-am zis că tocmai acolo, la limita supremă a poeziei, pe culmea ei de glorie, începeau şi eşecul şi trădarea ei. Noi care aveam atîta nevoie de poezie, aveam însă, în acelaşi timp, nevoie de revoltă, de lecţiile disperării noastre şi ale remuşcărilor noastre, aveam nevoie de speranţă. Şi, brusc, ne vedeam deposedaţi de toate acestea. Ele deveniseră poezie. Revolta se consolase să devină sacră. Remuşcarea se consolase să fie rostită în altar. Speranţa se resemnase să fie cîntată. Aşa cum Midas în antichitate n-a mai avut ce mînca şi ce îmbrăca pentru că tot ce atingea se transforma în aur, pe culmea poeziei nu mai aveam revolte, nu mai aveam remuşcări adevărate şi speranţe adevărate pentru că toate deveniseră poezie, toate uitaseră să vorbească normal şi cîntau.

Poezia este mult, dar ea nu e în stare să înlăture răul. Îl poate numai exorciza. Din această pricină, în clipa cînd atinge perfecţiunea şi absolutul, cînd transformă totul în poezie, ea ne lasă cu mîinile goale. Atunci iese în faţa cobrei convinsă că va preface şi cobra în cîntec. Poezia e ca o mangustă care, în loc să atace cobra, îi cîntă. Dar ceea ce nu ştiu poeţii e că şi cobrele au imunitatea lor, aşa cum mangustele au imunitatea lor. Cobra e imună la singura ameninţare care ar fi putut-o ucide. La aceea a poeziei. În vreme ce cîntă în faţa cobrei, poezia-mangustă îşi dă deodată seama că acest cîntec al ei n-are nici un efect. În ochii cobrei străluceşte ceva batjocoritor, semn sigur că melodia mangustei e zadarnică. Ea singură, cobra, nu se supune acestei vrăji. Poetul îşi descoperă în sfîrşit călcîiul lui Ahile şi simte acolo o cicatrice de frig. Atunci ar vrea să fugă din faţa cobrei, dar e prea tîrziu. Cobra ştie unde să atace. Va muşca tocmai acolo unde arde frigul. - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate