“Va invit, asadar, sa lasati deoparte ipocriziile. Povestea lui Don Juan incepe foarte curand dupa izgonirea din Paradis. Si n-o sa-i puneti dumneavoastra capat cu acest proces. Mai bine intrebati-va de ce ajung femeile sa viseze, cand raman singure, dupa un divort sau dupa o dezamagire, ca, intr-o seara, Don Juan le va bate la usa, rugandu-le sa-i acorde gazduire pana dimineata.

Din felul in care va uitati la mine, deduc ca sunteti nelamuriti. Va imaginati, cumva, ca sunt multe femei dispuse sa renunte la o noapte de dragoste pentru niste principii uscate si utile filosofilor? Daca ganditi asa, n-aveti nici o sansa sa intelegeti miza acestui proces.  

Se pare ca barbatii se cred inteligenti cand spun ca, pentru Don Juan, nu exista “iubire”, ci “iubite”. Ei nu-si dau seama ca orice femeie vrea sa fie iubita pentru ea insasi, nu fiindca exista “iubire” pe lume. Daca va intereseaza ce cred eu, ca femeie, va pot marturisi, domnilor, ca visul meu a fost unul foarte banal. Am visat sa pot imbatrani langa un barbat pe care sa-l iubesc si pentru ridurile lui, cum l-am iubit si pentru elanurile lui. Mi-am dorit o casa frumoasa si sa am copii. Or, pe Don Juan nu mi-l pot inchipui casnic, iesind duminica la plimbare cu consoarta si spaland impreuna cu ea vase. E prea superficial pentru a pricepe ca fericirea imbraca, de multe ori, forme prozaice. Sau e prea slab pentru a-si asuma riscul de a se insura si de a trai, apoi, cu gandul la divort. Destinului e sa plece, totdeauna, grabit, cu mainile in buzunar, fredonand o melodie la moda. Sau fiindca vremurile sau schimbat de cand hoinarea el prin Sevilia, sa se urce in masina si sa apese pe accelerator, cu gandul la urmatoarea aventura.

De ce va spun toate acestea? Vi le spun, onorati domni, ca sa intelegeti mai bine de ce am venit eu sa apar la acest proces. N-am venit sa-l apar pe Don Juan. Nu el intruchipeaza ideea mea despre dragoste. Am venit sa va ajut sa deschideti mai bine ochii, pentru a va da seama in ce eroare traiti dumneavostra, barbatii. Ati fi in stare sa-i spanzurati si umbra lui Don Juan pentru a va razbuna ca ati fost inselati. Dar permiteti sa observ, domnilor, ca Don Juan n-a spart nici o usa. As spune ca n-a avut nevoie nici sa intinda mana. Victimele sale s-au repezit de bunavoie sa-i cada in brate. Va supara asta? Sigur ca va supara. Vanitatea dumneavoastra nu poate accepta o asemenea umilinta.  

Dumneavoastra, barbatii, aveti principii, nu-i asa? Ii dati lui Don Juan cu principiile in cap. Dar, la urma urmei, nu va voi impiedica eu sa faceti ce vreti cu vorbele. Sa ascundeti cu ele tot ce nu doriti sa recunoasteti. Eu, domnilor, nu vreau sa va ascund nimic. Asa ca va voi spune, in continuare, ce cred. Pentru a fi pe deplin sincera, va marturisesc ca m-am saturat de barbatii care mint jurand pe vesnicie. Ei jura pe ceea ce n-au! Vesnicia, domnilor, nu e a nimanui. Fagaduiti marea cu sarea la inceput. Marea dragoste! Iubire pana la moarte! Basme, domnilor, basme. Gogosi. Minciuni. Singurul care nu minte e Don Juan. “Nu stiu ce va fi maine, zice el, tot ce pot sa-ti ofer este clipa”. Da, domnilor, o fericire de moment. Nu mai mult. Dar una cinstita si sigura. Si chiar daca noi, femeile, visam mai mult decat o fericire de-o clipa, intelegem argumentul lui Don Juan. El, cel putin, nu e ipocrit. E, cum vreti dumneavoastra, nerusinat, cinic, dar nu e ipocrit. In realitate, pe dumneavoastra nu va deranjeaza catusi de putin ca el paraseste, una dupa alta, femeile pe care le seduce. Va irita altceva. Va irita ca pune in pericol sistemul ipocrit pe care se bazeaza barbatii, potrivit caruia noi trebuie sa fim multumite cu viata searbada oferita de ei femeilor. “ (Calomnii mitologice)

Filed under: comentarii si citate