Curatenie de primavara
“Intr-una din noptile, mai degraba albe, ale verii din aceasta carte, am avut un vis straniu. Ma aflam dinaintea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimit, am vazut-o transformandu-se in zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia sa caut alt raspuns in privinta destinului. Nu poti fugi de tine insuti nici macar cand o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci” (Desertul pentru totdeauna).
Majoritatea timpului cred ca asta facem: fugim de noi insine, traim in afara noastra. Functionam mai degraba sub o determinare exteriorara, decat una interioara. Ne lasam prinsi in iuresul cotidian, de constrangerile pe care acesta ni le impune, reactionam doar la stimuli veniti din exterior: ceva se intampla si noi ripostam, cineva ne intreaba ceva, iar noi raspundem. Totul se petrece si se consuma in graba invocand lipsa permanenta a timpului. Acumulam diverse obiecte si bunuri materiale de care credem ca avem nevoie, dar, in acelasi timp, continuam sa ne simtim nelinistiti, nemultumti, sau neimpliniti. “Nu mai actionam dinspre noi insine, ci acceptam ca viata a noastra o viata care in realitate se hraneste cu ceea ce ne este strain si exterior” (Mitrop. Antonie de Suroj).
Rar ne gasim timp sa stam de vorba cu noi insine. Poate si pentru ca nu este un lucru tocmai usor sa te privesti in oglinda interioara cu o “subiectivitate onesta”. O astfel de intalnire presupune si un risc. Riscul aferent oricarei coborari in adancuri: de a te pierde incercand sa te gasesti sau de a nu-ti place ceea ce gasesti acolo. “Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou” (Viata pe un peron).
Parte a acestui proces de confruntare interioara cred ca este si desprinderea de anumite lucruri din trecut, care ne impiedica sa traim in prezent. ”Uneori, omul e în situaţia lui Cortes, de a arde toate corăbiile care l-ar putea duce înapoi, ca să poată merge înainte”. Uitand sau evitand sa privim inspre noi, doar ne intretinem iluzia ca totul este in regula. Nemultumirile, conflictele interioare, frustrarile sau amintirile care dor nu dispar, ele doar se vor acumula, ne vor insotii si ne vor influenta in mod negativ comportamentul. In cele din urma, toate schimbarile sau raspunsurile vin din interiorul nostru si acolo trebuie, in primul rand, sa avem curajul sa facem curatenie si taria de a le cauta.
Filed under: comentarii si citate
Frumos spus!
Multumesc, Dielda :).
Alex, curatenia de primavara este necesara. Dar parca nu-ti vine sa faci curat de tot. Sunt unele amintiri care desi te trag inapoi si dor al naibii, parca le-ai sterge de praf si le-ai mai pastra un pic. Discutiile cu noi insine pot aduce schimbare; conditia este sa fim consecventi si sa insistam. Cat priveste raspunsurile…multe depind de altii in principal, nu doar de noi insine.
June, asa e, e un proces anevoios in care trebuie sa fim consecventi cu noi insine. Pare simplu, dar nu e. Totusi, “Omul trebuie să treacă uneori ca un lup prin frunze. Să nu lase urme. Prea multe urme încep să miroasă a trecut.” (O. Paler - Un om norocos)
Uneori poate ca simtim nevoia unor clarificari la anumite intrebari care ne macina si al caror raspuns nu depinde exclusiv de noi. Chiar daca acestea nu vin, daca ne uitam mai bine, cred ca avem toate raspunsurile in noi insine.
De ce ar trebui sa asteptam un anume anotimp pentru a face curatenie? Si vorbind despre asteptare mi-am amintit de concluzia : ca nu facem nimic asteptand. Crezi ca o crenguta de flori de mar sau un fulg de nea vor face vreo diferenta ? Orice clipa e la fel de buna ca alta. Disperarea poate e prea mare incat te agati si de un fir de pai . Poate e ceea ce determina amanarea si numararea zilelor dintre anotimpuri.
Si poate ca timpul vindeca ranile dar nu stiu nici un remediu pentru cicatricile care raman in urma. Chiar si in cel mai arid desert exista urme care te fac sa spui “Pe aici a curs odata un rau.”, desi lumea l-a uitat, desi ultima picatura de apa a secat demult.
Mi se pare ironic faptul ca durerile lasa intotdeuna urme , unele scrijelite adanc pe obraz sau in firele carunte . N-am vazut insa prea multe urme ale fericirii. Ori poate se aseamana unele cu altele intr-atat incat devin unul si acelasi lucru?
Si cu toate astea, cateodata destinul te ingenuncheaza: mai aproape de umbra ta, de tine cel fara chip, mai aproape de pamant. De acolo cerul se vede altfel. Mai albastru, mai senin si nemarginit. Poate de acolo , mai de sus, unde ne-a urcat trufia nu se vad prea bine nici cerul, nici pamantul si nici copacii infloriti.
Saptamana trecuta ma plimbam pe strazile din cartierul in care locuiesc si am vazut gramezi mari de gunoi scoase in fata blocurior… Eram contrariat si nu intelegeam ce s-a intamplat pana cand mi-a explicat o babuta binevoitoare: “e vorba de curatenia de primavara”. Atunci mi-am adus aminte si de gunoaiele din mintea/sufletul meu care de multe ori stau si ele gramada… si de aici a veni titlul. Sunt de acord cu tine, nu ar trebui sa asteptam nici un moment anume… cu cat suntem capabili sa o facem mai repede cu atat mai bine… si cred ca de abia atunci se poate face primavara, indiferent de anotimpul in care suntem :).
Interesanta intrebarea ta retorica… Urmele durerii pot fi in acelasi timp si urmele unei fericiri care au precedat-o: “Nu există fericire de care să-ţi aduci aminte fără tristeţe”. Si, da, probabil ca trufia/orgoliul nu ne lasa sa apreciem cum se cuvine anumite lucruri pana nu trecem printr-o alternanta a starilor care sa evidentieze lucrurile pe care le-am pierdut si nu le vedeam inainte.
Remediul pentru cicatrici… as zice ca poate aparea atunci cand esti pregatit/(a) sa accepti din nou cel mai important adevar, indiferent de forma pe care o ia el. “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu.” (Convorbiri cu Octavian Paler).
Probabil ca fericirea se naste cu un sambure de tragedie in ea. Cred ca tristetea e inevitabila - ai pierdut acea clipa de fericire si timpul nu ti-o poate aduce inapoi. De fapt este o melancolie.
Si am avut si eu norocul Maestrului. Si intr-adevar e un noroc. Ai nevoie de dragoste ca sa vezi atunci cand ochii tai sunt orbi. Ai nevoie de dragoste ca sa poti vorbi atunci cand gura ta e muta. Ai nevoie de dragoste ca sa-ti poti aminti atunci cand memoria nu te mai ajuta. Si pana la urma - e tot ce pot oferi, e ceea ce nimeni nu-mi poate lua, e tot ce pot lua cu mine din lumea asta si tot ce pot lasa in urma.
Amintirile nu pot fi arse precum o gramada de frunze uscate.
@Lavina
Frumos spus, Lavinia :). Ma folosesc din nou de cuvintele lui Octavian Paler pentru a intari ceea ce ai spus tu: “A iubi inseamna, poate, a lumina partea cea mai frumoasa din noi”.
@Chido
Nu, nu pot. Cum ii raspundeam si la June, e un proces anevoios, care de cele mai multe ori cere timp si e dureros. Totusi, cred ca e necesar sa avem curajul sa facem curatenie, pentru ca “nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent” (O. Paler - Viata pe in peron).