S-a accentuat starea proastă, dar despre ce altceva ar merita să vorbesc, în primul rând? Sistemul meu de apărare se dovedeşte defect.

Probabil, mă tem întâia oară, cu adevărat, de moarte şi mă văd silit să constat cât de puţin valorez. Încerc să mă împotrivesc, să nu las răul din mine să avanseze, numai că între “a vrea” şi “a putea” e, acum, o prăpastie. Tot ce izbutesc e să consimt că n-are rost să mă lamentez. Viaţa îmi prezintă nota de plată. Şi trebuie s-o achit fără să crâcnesc.

Ziua se întunecă încet. Ciorile au dispărut. Până anul acesta, n-am avut decât dispreţ pentru oţetari, arbust cu o vitalitate agresivă, care-l ajută să crească oriunde. Oţetarii sunt varianta botanică a câinilor vagabonzi din Bucureşti. Cred că e imposibil să fie stârpiţi. Acum, însă, puterea lor de a măcina şi piatra cu rădăcinile îmi impune respect. Lumina amurgului îi face mai puţin sticloşi, le dă ceva feciorelnic. Şi, ascunşi pe jumătate de un zid vechi, capătă un mister care îndeamnă subconştientul meu să se legene pe ramurile lor ca într-un balansoar. E un ceas care-ţi cere să iei viaţa aşa cum e, cu recunoştinţă. Un tunet sfâşie liniştea, cum ai sfâşia o draperie. E primul tunet pe care-l aud în acest an. - Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate