Vedeţi în ce situaţie ciudată mă găsesc, domnilor? Eu am descoperit frica între oameni. Trăiam între oameni şi visam pustiul; iar într-o bună zi oamenii m-au făcut să aflu ce înseamnă cobra, ce înseamnă frica. Aici totul părea inofensiv. Mă speria numai golul din jurul meu. Pentru ca într-o zi să mă lovesc iarăşi de cobre, să descopăr că orice pustiu cloceşte o cobră. În gara asta am aflat că frica de pustiu e şi mai rea decît frica de oameni. Cu oamenii te mai înţelegi, te fereşti, te explici, profiţi de o licărire de compasiune. Uneori frica aţipeşte sau oboseşte. Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sînt absoluţi ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită şi n-are momente de slăbiciune. El e orb şi implacabil. Un călău somnolent şi necruţător care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spăla pe mîini ca Pilat sau de a se arăta uneori mărinimos. Te ucide ca pe o gînganie fără să-ţi dea nici o importanţă. În pustiu nu există martiri. Nu există decît gîngănii. Vă daţi seama că Golgota nu era cu putinţă decît între oameni? Pustiul nu bate cuie. El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă şi fără să te urască. Îmblînzitorii rămîn uneori imobili şi visează parcă, adulmecînd vîntul. Pustiul nici nu visează, nici nu se trezeşte. Da, domnilor, nu există un călău mai curat şi mai înfricoşător.

Şi ce concluzie să trag de aici? Că nu există scăpare din frică? Pe lîngă toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odată ce-am văzut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar dacă fug de ea. Şi cînd mă aştept mai puţin, o văd din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi închis zidul în jurul meu lăsîndu-l fără nici o fisură. Nu mi-am pierdut cu totul speranţa niciodată. Uneori îmi repet că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern. Şi că pentru a regăsi viaţa normală, după ce n-ai ştiut s-o preţuieşti, trebuie să străbaţi un coşmar. Să străbaţi, adică să depăşeşti. Un coşmar fără limite ar fi un coşmar zadarnic, deoarece învăţătura lui nu ţi-ar mai servi la nimic. Am rămas un naiv, poate, dar eu vreau să cred că toate coşmarurile sînt provizorii. De aceea vă şi vorbesc mai departe. Mai sper că într-o zi o să vă şi văd în vreme ce vorbesc.

Am pus, dealtfel, lîngă decalog o altă foaie de hîrtie pe care am scris cu litere mari:
“Iremediabilă e numai greşeala de a te lăsa strivit.” - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate