Am dus, oare, la capat vreun sentiment?
“Am fost, prin urmare, un tata la fel de ratat, cum am fost in calitate de fiu. Nici sot bun n-am fost. Dimpotriva. M-am ferit sa cer niste explicatii care mi-ar fi lamurit unele dubii, cand asta mai avea vreo importanta. Si nici eu n-am vrut sa dau explicatii. Rezultatul? Singuratatea mea de azi, ciuruita de regrete, ca o haina mancata de molii. Si niste intrebari care ma chinuie. Am dus, oare, la capat vreun sentiment? Am facut, oare, tot ce a depins de mine pentru a dezvalui ce am simtit cand m-a legat ceva puternic de cineva? Scuza prin care m-am justificat mereu in fata mea a fost ca am pudori pe care ne le puteam depasi. Era o scuza reala si, totusi, nesincera. Pudorile mele tineau de faptul ca eram prizonierul complexelor si neputintelor mele.” (Daniel Cristea-Enache – Convorbiri cu Octavian Paler)
Iubiri, prietenii, relatii cu oameni apropiati si dragi… Sentimente neincepute, sufocate sau pierdute pentru ca ne lasam condusi de teama generata de complexele si neputintele noastre. Orgolii, lucruri neintelese sau neexpilcate cand era cazul, care sfarsesc prin a ne indeparta unul de celalalt.
Sentimente care ar putea sa ne hraneasca, sa ne imbogatesca sufletul si care pot sa ii mangaie si pe cei de langa noi in masura in care sunt dezvaluite si impartasite. Cand este oare un sentiment “terminat”? Cand am putea spune “am facut tot ce se putea face”? Putem sa ne ascundem in spatele “pudorilor” noastre?
Am dus, oare, la capat vreun sentiment? E intradevar o intrebare chinuitoare… si nu am un raspuns personal pentru ea. Doar alte intrebari. Multe. Ceea ce stiu insa cu siguranta e ca “scuza” nu tine. Asa cum spunea si Octavian Paler e reala si, totusi, nesincera. Mai trebuie sa facem un pas:
“Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
(Octavian Paler - Definitia pasului absent)
Filed under: comentarii si citate
Alex,
bine ai revenit
Ce mult imi plac aceste verbalizari care nu fac altceva decat sa deschida ochii inimii mai larg
De fiecare data cand citesc mi se pare ca ,sub penita Maestrului ,cuvintele iau foc, ard dureros, se transforma in cenusa si reinvie din nou, mai puternice si mai fierbinti. E imposibil sa ramai la fel dupa ce ai ars impreuna cu ele.
Incredibil este curajul de a-si asuma integral existenta si destinul pana la ultima picatura, de a lupta impotriva noptii in care te arunca frica, regretele, sentimentele neterminate, indoiala, de a fi dureros de sincer cu propria persoana.
Si sa traiesti fumusetea unui trandafir atunci cand iti raneste mainile in atingere. E mai presus de picaturile de sange, mai presus de lacrimi (”De ce trebuie sa ne apropiem de adevar numai plini de rani?”, totusi).
Cateodata e mai simplu sa oferi explicatii decat sa ceri. Poate e de vina tocmai frica de a primi raspuns. Dificil e sa traiesti cu ceea ce nu vrei sa stii; la fel este si cu decizia de a-ti asuma destinul capitanului de vas care se scufunda .
Nu-i suficient, “parerea mea” sa stai scufundat in dragostea de tot si de toate, pana la gat. Mai trebuie sa ai rabdarea si sa privesti cum oamenii se impleticesc in propriile sentimente si actiuni. Iar tu, aparent spectator, vei putea culege, cu rabdare, cu multa rabdare, roadele intelepciunii tale. Ai taria insa sa-ti doresti sa fii intelept si sa stepti pana ceilalti isi clarifica relatiile lor cu lumea?
@Gabi
Multumesc, Gabi. Ma bucur sa fiu din nou alaturi de voi
@Lavinia
Asa e, Lavinia. Cuvintele din cartile lui Octavian Paler au darul de a te face sa iti pui intrebari care, daca le lasi sa lucreze in tine, pot ajunge sa te transforme interior. Sinceritatea cu privire la propria persoana/existenta si curajul de a ti-o asuma sunt unele din cele mai importante lectii pe care le-am invatat si eu citind cartile sale.
Da, sa nu intrebi ceea ce nu vrei sa stii, e uneori un mod convenabil a-ti “construi” realitatea :).
@Magdalena
Este foarte frumos ceea ce spui, Magdalena. Si impartasesc aceasta idee. Dar, trebuie sa recunoastem ca rabdarea e o virtute rara
. Genul de intelepciune de care vorbesti tu cred ca o au putine persoane si poate fi cu doua taisuri pentru ca “asteptarea ne da iluzia ca facem ceva asteptand, cand de fapt, nu facem altceva decat sa murim suportabil, putin cate putin” (Viata pe un peron). Asteptand pana isi clarifica ceilalti relatiile cu lumea, daca nu ai taria necesara, risti sa ajungi sa te pierzi si pe tine.
“Oricum, am avut prilejul sa constat ca riscul cel mai viclean este acela de a te feri tot timpul de riscuri; si ca libertatea interioara se degradeaza nu numai prin minciuna, ci si prin iluzia ca poti sa ramai inocent fara sa risti” - Octavian Paler ” Autoportret intr-o oglinda sparta”.
Te poti trezi ca sa vezi rabdator ce se mai intampla - sa fii spectator la spectacolul lumii in toata splendoarea sa. Dar te poti trezi ca sa se intample ceva - sa pariezi, sa risti, sa castigi , sa pierzi, sa iubesti, sa plangi, sa razi , sa regreti, sa speri, sa fii alaturi de cei dragi atunci se impleticesc in sentimente si actiuni - sa fii actor in cel mai tare rol al spectacolului - acela al propriei vieti.
E greu sa-mi imaginez o realitate in care toti ceilalti si-au clarificat relatiile cu lumea. Nu cred ca mai am atatea zile ramase in viata mea ca sa ma impac eu cu lumea, dar sa mai astept ca si ceilalti sa o faca. E prea mare pretul pe care il cere intelepciunea . Si oare o sa faca sa dispara acel pas care ne desparte?
Oare Socrate nu facea, in agora, ceea ce facem noi aici? Sunt incantata de aceste “dialoguri”.
@Lavinia
Lavinia, ai sesizat exact riscul “de a nu risca” la care ma gandeam si eu :). Iar “noaptea care curge continuu” poate foarte bine sa ramana acolo in aceasta situatie. Multumesc pentru completare.
@ Magdalena
Da, frumoasa comparatie!. Si pe mine ma bucura aceste “dialoguri”.
Citisem undeva ca ar trebui sa ne analizam actiunile in perspectiva, sa facem in asa fel incat regretele viitoare sa fie cat mai putine. Stiu ca s-a mai spus aici de nenumarate ori, dar o mai spun si eu: ar trebui trait “fara masura”, sau macar incercat. Nu cred ca sentimentele pot fi “terminate”, dar e mai trist sa nu fie “incepute”…
Silvia, chiar daca aceste lucruri au mai fost spuse, cred ca e binevenit sa ne readucem aminte de ele ori de cate ori avem ocazia.
Asa e, mai trist este ca sentimentele sa nu fie “incepute” : “Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata”.