În primul meu articol aduceam în discuţie o temă dezvoltată de către Maestru în Calomnii mitologice, şi anume dacă Don Quijote a fost nebun. Voi recurge la „variaţiuni” ale aceluiaşi subiect care, iată, nu au forţa şi niciodată şansa de a fi exhaustive.

Dar dacă Don Quijote a ales această formă de „eliberare”, şi anume o nebunie asumată, căci el nu „făcea pe nebunul”, asta ar fi foarte simplu şi la îndemână pentru un spirit mărunt, pentru o inteligenţă sub medie şi la fel de meschină. De ce să fi făcut aşa ceva? Asumarea unei asemenea acuzaţii? Titulaturi? Tocmai pentru a scăpa altor şi altor întrebări, altor şi altor explicaţii cerute; unui nebun nu i se mai aşteaptă toate acestea din exact momentul în care el primeşte eticheta aferentă. Don Quijote n-are nici o îndoială! Mai mult: nu-i pasă nici de îndoielile altora. (Calomnii mitologice)
Şi nici de râsetele lor…

… întreaga aventură a lui Don Quijote începe cu o voluntară spălare a creierului. Don Quijote îşi schimbă numele înainte de a porni la drum. Renunţă să se mai cheme Alonso Quijano. O botează cu alt nume pe ţăranca trupeşă de care s-a îndrăgostit de la distanţă, zicându-i de-cum înainte Dulcineea. […] Don Quijote devine altul. Nu mai are trecut. Nu mai are amintiri. Nu mai are antecedente. Îşi creează o identitate nouă şi un univers care e numai al lui. El intră, eroic şi ridicol, în utopia pură. Şi nici nu se uită în urmă când pleacă din La Mancha. Amintiţi-vă că iese direct în câmp, prin poarta din spate a ogrăzii. Amănunt care nu e nici întâmplător, nici neînsemnat. Putem discuta, fireşte, dacă el înseamnă, cum zicea Unamuno, „o minunată pildă de umilinţă” (căci de ce umilinţă poate fi vorba la cineva care nu se sfieşte să spună cu voce tare că vrea „nume veşnic şi faimă”?), dar faptul că Don Quijote nu ţine să-şi ia rămas bun de la nimeni e, fără îndoială, semnificativ. Trecutul este pentru el o haină prea strâmtă, în care n-are cum să încapă ceea ce visează. Absenţa amintirilor îi dă o forţă uimitoare, care-i permite să fie, în acelaşi timp, caraghios şi sublim. (Calomnii mitologice)

Eu văd drumul lui Don Quijote ca o iniţiere…

Spre deosebire de noi, care suntem prizonierii realităţii, Don Quijote e un om liber. (Calomnii mitologice)

Dacă a fi liber este totuna cu a fi nebun, ah, iată, eu prefer nebunia…

Şi e „nebun” oare cineva care îşi ia iluziile în serios? […]  Nu poţi obţine nimic esenţial în viaţă fără a avea o convingere. (Calomnii mitologice)

Continui să fiu convins însă că nimic nu scuză mediocritatea iluziilor. (Calomnii mitologice)

Acestei afirmaţii nu îi pot continua nimic…

PS: De ce iau şi reiau şi redau mereu acest subiect? Pentru că eu cred că noi toţi suntem cîte un Don Quijote. Doar că nu ştim asta încă…

Filed under: comentarii si citate