“Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.

Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa.

Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

De mai multă vreme nu mai corectează ceea ce pictează şi a renunţat parcă şi la orice dorinţă de a pleca. Altădată îşi anunţa cu o vanitate copilăroasă succesele. Vroia să fie admirat. Se gândea, poate, la cei din Zaragoza care cârteau încă, ofensaţi de cariera lui strălucită. Invidioşii… Acum toate acestea sunt departe. Nu-l mai interesează. Dincolo de ambiţii, vrea să fie el însuşi. Bătrânul de şaizeci şi nouă de ani a regăsit expresia din primul autoportret al lui Goya, cel de la douăzeci şi şapte de ani, şi aerul ţăranilor din câmpia Aragonului… De aceea, poate, s-a pictat aici fără ridurile pe care le-am văzut totuşi în autoportretele sale mai vechi… Când lasă pensula şi umblă prin atelier, se loveşte de obiecte ca de amintiri. Sau invers…

Fuendetodos, cătunul strivit de ciori şi de soarele istovitor. Zaragoza. Madrid. Încăierările nocturne stil Caravaggio. Drumul la Roma cu o trupă de toreadori ambulanţi. Francisco de los Toros… Toate acestea se îndepărtează mereu de el. Şi le aminteşte mai mult noaptea când luna rătăceşte inutilă prin împrejurimile Madridului. Atunci îi vine în minte Saturn. Zeul care îşi devoră fiii. Timpul necruţător… Din cei douăzeci de copii ai săi, Goya nu mai are decât unul, care trăieşte la casa lui. Soţia i-a murit. Secolul nou a început cu furtuni care l-au însingurat şi mai mult. Chipul să răvăşit ne aminteşte ultimile autoportrete ale lui Rembrandt. Şi e mai bătrân decât era Cervantes când a publicat Don Quijote.

Cele mai rele greşeli ale Spaniei sunt, s-a spus, frumoase. Căci ele vin din simţul onoarei. Dar să nu exagerăm din dragoste pentru Don Quijote. Goya ştie că există şi greşeli care au alte cauze. În ce-l priveşte, se simte, probabil, umilit mai mult de dezamăgiri decât de ceea ce i s-a iertat. Soarta a vrut, însă, ca el să cunoască totul. Aşteptarea. Succesul. Boala. Disperarea. Gloria. Războiul. Singurătatea. A văzut chiar lucruri incredibile: oameni pe străzile Madridului cerând reinstaurarea Inchiziţiei.

După toate acestea, timpul care, el, nu iarta… Îl va picta pe Saturn mai crud decât au făcut-o alţii. Dement. Bestial. Un canibal în locul unui zeu. La şaizeci şi nouă de ani Goya nu mai găseşte în Olimpul grecilor decât un antropofag devorându-şi fiii. Coşmarele au înnebunit şi zeii.

Afară, pe cerul asurzitor al Spaniei, steaua lui Goya străluceşte tot mai fascinant apropiindu-se de crepuscul. Ea nu mai are culoarea aurie din vremea când don Francisco picta Culesul viilor. E aproape neagră, ca un astru infernal. Steaua Melancoliei arzând peste nopţile unui pictor solitar care se simte atât de liber încât nu mai are nevoie de nici o mască. Se poate dispensa chiar şi de culori. Îi sunt deajuns albul şi negrul. Din când în când, poate, îşi aduce aminte de aburul auriu ce-i scălda odinioară tablourile. Numai că acum, în 1815, peste ciorchinii cei mai dulci e puţină cenuşă. Toreadorul e bătrân, surd şi aproape orb, iar corida continuă cu tribunele goale. Însă dacă Goya şi-ar fi pictat ridurile, am fi văzut mai accentuată cuta îndărătnică dintre sprâncene.

Ca şi Rembrandt, ştie acum ce se ascunde în umbră. E un profet ? Un ţăran aragonez ? Sau doar un artist bătrân şi singur ? Probabil, din toate câte ceva. El şi-a modelat opera. Ea îl remodelează acum. Ca himera ce-l călăuzeşte pe visător. Şi parcă în acest autoportret Goya priveşte cu insolenţă amară însuşi destinul. Aşa ar fi arătat, poate, Hamlet bătrân.

Şi încă o dată flacăra va fi neagră. Saturn poate ieşi acum din grotă. Pictorul său există. El e pregătit să-i zugrăvească ospăţul macabru chiar pe zidul din sufrageria “Casei surdului”. Serbările amabile din tapiserii s-au încheiat demult.

Dar înainte de a ne despărţi de Goya, să-i mai privim o dată chipul scăldat de melancolie. La această sfâşiere calmă nu poţi ajunge decât după ce orgoliul s-a purificat şi, în loc să epateze, a învăţat să încurajeze în tăcere. Iată ultima lecţie a lui Goya. Dealtfel, el ştie acum că nu mai e nevoie să-şi spună “Francisco de Goya”. Şi că “Goya” pur şi simplu e deajuns pentru nemurire.”

Articol publicat in Flacara 1273, 01 noiembrie 1979

Filed under: Un muzeu in labirint, articole