“Îmi fulgeră uneori pe dinainte imaginea cheiurilor Amsterdamului, aşa cum vor fi fost ele pe vremea lui Rembrandt, şi mi-l închipui pe pictor ascultând zgomotele de scripeţi şi lanţuri. O corabie tocmai pleacă. Se duce în Orient, de unde va veni cu mirodenii, covoare scumpe şi arme exotice. Pictorii visează la acele pământuri îndepărtate chiar dacă nu îndrăznesc să le descrie.

Dar de ce călătorii ? Cea mai fascinantă călătorie începe cu o simplă oglindă. Cu ea se poate călători până acolo unde nici o diligenţă şi nici o corabie nu ajung. Până la un răspuns. Până la o idee despre bătrâneţe şi moarte. O oglindă, oricât de fidelă, nu adaugă nimic lumii şi n-o ajută să fie mai dreaptă, dar în faţa ei poţi auzi uneori mai bine decât lângă o clepsidră cum curge timpul. Şi chiar dacă nu prea abilul Rembrandt va pierde totul, îi va rămâne o oglindă în care să-şi facă autoportretul. Destul pentru a gândi în continuare despre destin. Pentru a picta, în timp ce Spinoza scrie în acelaşi oraş.

Închis în casă, când deasupra portului pluteşte o pâclă otrăvită de ploaie, constată că n-are un confident mai bun şi un martor mai apropiat decât oglinda în care se priveşte. Dealtfel, prima sa reacţie când e fericit sau disperat e să-şi scruteze chipul. Apoi ia penelul şi se îndreaptă spre şevalet. Un nou autoportret. Vor fi peste şaizeci. În medie cam două autoportrete pe an.

Să-l acuzăm că fuge nu numai de călătorii, ci şi de lume ? A renunţa la adevărul propriu, ne-ar răspunde el, înseamnă a renunţa şi la fraternitatea cu ceilalţi. Să-l suspectăm de narcisism ? Ce glumă. El nu se înfrumuseţează niciodată. Dimpotrivă, nu evită părţile care-l avantajează mai puţin, gura cu buze cărnoase şi nasul mare. La urma urmei, n-are rost să se mintă. Acest pictor care a impus şi modelelor sale să-i semene nu-şi face totuşi iluzii în privinţa orgoliului. El a înţeles că rostul artei nu e să flateze şi că, oricum, aceasta n-ar avea drept rezultat decât o desartă aroganţă, căci omul se dispensează uşor de umilinţa modestiei dacă oglinda îl măguleşte. Între umbră şi lumină, filosofii săi se află între dragoste şi durere. Dar ei ştiu că înţelepciunea vine adesea prea târziu pentru a mai repara ceva din ceea ce, cu superba ei nepăsare, tinereţea a stricat. Fiul risipitor nu-şi găseşte întotdeauna tatăl. Şi uneori, chiar dacă vrea, nu mai are unde să se întoarcă. Însă câtă vreme ne urmăm calea, există cel puţin un sens care ne ajută să trăim, spun ei pentru Rembrandt.

Singur în faţa oglinzii, el poate schimba măştile în voie ca un actor. Dacă o imagine ne contrariază printr-un râs ca de clovn, următoarea ne va aminti că acest om este totuşi un om trist. El se amuză şi întârzie într-un divertisment doar pentru a nu ajunge prea repede la amărăciune. Uneori se deghizează, pictându-se în straie exotice. Îşi pune pe cap un turban, îmbracă o tunică persană sau se împodobeşte cu bijuterii luminiscente. Atunci pare mulţumit. Îşi cunoaşte valoarea şi încă n-a descoperit că asta nu-i deajuns într-o lume obişnuită să judece prea des după alte criterii. Destinul ? Îl va supune, îl ca cuceri. Deocamdată să se mai distreze pţin. Dar dincolo de această bună dispoziţie aproape agresivă, undeva în umbră, nevăzuţi, filosofii săi tac şi ascultă. Ei ştiu ce va urma.

Să nu ne grăbim totuşi prea mult. Să vedem totul. Privirea când umbrită de melancolii, când bănuitoare sau incisivă. Maliţios, pictorul ne spionează uneori cu coada ochiului.Şi încă o dată râde. Un râs uşor forţat, căci Rembrandt n-a ştiut, de fapt, niciodată să râdă. Pentru acest taciturn, se simte, râsul e o mască. Alteori e insolent, sfidător sau aproape cabotin. Îşi pune pălărie cu pene şi sabie. Cu Saskia pe genunchi arată ca un negustor care tocmai a făcut o tranzacţie fericită şi sărbătoreşte evenimentul în familie. E tentat de parodie şi se foloseşte câteodată de perucile cu care îşi îmbracă modelele. Şi parcă nu chipul îl interesează atunci, ci masca. Apoi se interoghează din nou. Sau ne priveşte liniştit cu ochii săi căprui.

Ne derutează şi ne întrebăm dacă legenda care pretinde că-şi picta chipul în oglindă pentru a nu plăti modelele, nu are un sâmbure de adevăr. Bărbia e despicată ca de obicei, dar unde a dispărut ridul vertical de pe frunte ? Să avem răbdare. Va veni un moment când el se va adânci şi nu va mai putea fi evitat. Deocamdată, Rembrandt încă îşi mai îngăduie să se considere un Prometeu impenitent.

Nimeni nu şi-a pictat de atâtea ori chipul şi nimeni nu s-a ascuns sub atâtea măşti. Ca într-un carnaval uluitor în care trebuie să-şi schimbe mereu înfăţişarea. E sigur de el, jovial, apoi, refugiat în umbră, îşi lasă neliniştea interioară să vorbească sau poartă o bonetă neagră, ca o aureolă de artist damnat care nu mai are nimic de pierdut, convins că numai moartea va putea să desăvârşească opera creditorilor. Dar el ştie, bineînţeles, că aceste autoportrete ar fi deajuns să formeze o operă şi să exprime un destin. Nici o corabie nu l-ar putea duce atât de aproape de sine însuşi. Şi pe măsură ce reduce distanţa ce-l separă de el însuşi, reduce, în fond, şi distanta ce-l separă de lume.

Iată-l, stând la fereastră însă. A întors spatele oglinzii în care şi-a studiat până atunci obrazul ? Şi ce priveşte ? Strada ? Viitorul ? Faţa e rotundă, scăldată de o lumină zgrunţuroasă. Gura imperceptibil crispată. Are patruzeci şi doi de ani aici. Începe penibilul şir de umilinţe care-l vor lovi. Le presimte ? Sau ştie că oricum îşi va urma drumul fără să se lamenteze ? Destinul e un cuvânt găunos uneori. În clipa când Rembrandt se va întoarce, va fi din nou faţă în faţă cu îngerul.”

Articol publicat in Flacara 1278, 06.12.1979

Filed under: Un muzeu in labirint, articole