Aşa cum mărturiseam şi acum un an de zile, am avut şansa de a descoperi şi îndrăgi opera lui Octavian Paler, cu ajutorul unei prietene apropiate, în pragul unuia din cele mai dificile momente din viaţa mea: moartea tatălui meu survenită cu doar cu o săptămână înainte de trecerea în nefiinţă a lui Octavian Paler.  Ca urmare, în aceasta perioadă, o parte din gândurile mele se îndreaptă, în mod inevitabil, spre comemorarea acelui nefericit eveniment şi către părintele meu care este prezent acum doar în sufletul celor care l-au iubit.

În ideea de a incerca să postez ceva pe aceasta tema, am recitit paragrafele în care Octavian Paler evocă atât de frumos amintirea tatălui său.  Mă impresionează de fiecare dată lectura lor, dar, constatînd că mare parte din ele au fost deja prezentate pe acest site cu alte ocazii, am început să caut la întâmplare alte informaţii pe internet. Nu mică mi-a fost surpriza şi bucuria când am descoperit un interviu foarte reuşit realizat de Andreea Tudorica cu singurul fiu al scriitorului, Alexandru Paler, publicat anul trecut în Jurnalul National.  Pot spune că parcurgerea lui m-a emoţionat şi că a fost o reală plăcere să îl citesc. În speranţa că cititorii acestui site îl vor aprecia, voi posta acest interviu, în două părţi, prima acum şi a doua în cursul saptămânii viitoare.

“Jurnalul Naţional: Doamna Georgeta Dimisianu, care i-a publicat operele timp de 30 de ani, spunea că Octavian Paler a murit ca un romantic. Cum a trăit Octavian Paler? Ca un romantic însingurat, timid toată viaţa sau dintr-un clasic a devenit un romantic?

Alexandru Paler: A avut, într-adevăr, o natură romantică. Aşa cum a fost un mare timid. Multe din reacţiile ferme, intransigente, uneori chiar aspre erau, de fapt, un mod personal de a-şi masca timiditatea. Scrisul era refugiul său zilnic, lumea în care reuşea să se mişte cu dezinvoltură. Putea să viseze fără limite, putea să fie lucid fără limite, putea renunţa la orice fel de autocenzură.

Când scria, şi o făcea ore în şir, nimic nu mai exista in jurul lui. Mă trezeam dimineaţa auzind zgomotul braţelor maşinii lui de scris şi ştiam că nu-l mai puteam deranja până la ora prânzului. Uita şi de micul dejun, care trebuia reîncălzit de multe ori, spre disperarea celor din casă. Când cobora în lumea lui scriind, tot restul îşi pierdea importanţa.

Şi dacă era obligat să revină, pentru câteva minute, printre problemele reale, îi citeai imediat crisparea de nemulţumire pe faţă. A acceptat cu dificultate, aproape ca pe un “cadou” veninos al destinului tot ceea ce ţinea de latura clasică a vieţii sale.

A fost Octavian Paler “un lup însingurat”, aşa cum singur se definea? Şi dacă da, ce l-a făcut să devină aşa?

Îi plăcea să spună despre el însuşi că “aparţine speciei lupilor singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită”. Contactul prea timpuriu, la o vârstă la care majoritatea copiilor îşi refugiază încă grijile în poala mamei, cu o lume atât de diversă de cea a satului din care plecase i-a impus, cred eu, această trăsătură de caracter. L-a obligat să-şi creeze un zid în apropierea căruia să se simtă în siguranţă.

Cât de mult şi-a dorit, însă, să ştie să se mişte cu dezinvoltură printre oameni! Aşa cum i-ar fi plăcut să fie înconjurat de prieteni. Ori de câte ori discuţiiile noastre atingeau acest subiect îmi spunea cu admiraţie: “Tu ai ştiut să-ţi faci prieteni! Eu nu!”.

Nu-mi amintesc, de altfel, vreo zi de naştere a tatălui meu în care să-şi fi chemat, acasă, prietenii. Era bucuros când primea, telefonic, felicitări, dar atât. Una singură a fost, parcă, altfel. Împlinise 50 de ani.

Casa s-a umplut realmente de flori, iar el era şi fericit, şi stingher. Nu ştia să primească cu dezinvoltură un cadou, aşa cum nu ştia să-l ofere, iar valul de afecţiune al celorlalţi l-a pus uşor în dificultate. Trebuia să-l vedeţi obligat să ofere un buchet de flori când era invitat undeva. De cele mai multe ori îl ruga pe cel care-l însoţea s-o facă în locul lui.

Şi-a suportat singurătatea fără însă să o accepte pe deplin. De fapt, simţeam eu, ideea solitudinii îl speria teribil. (…)”

Interviu cu Alexandru Paler realizat de Andreea Tudorica şi publicat în Jurnalul National în 07 iulie 2009 

Filed under: articole