“Alexandru Paleologu se amuza copios batandu-si joc de imbecili. Eu ma tem de ei.

Prietenia mea cu Alexandru Paleologu a fost una paradoxala. El era un boier autentic. Eu vin dintr-un lung sir de generatii care au trait nu intre biblioteci si saloane, ci intre stele si pamantul scurmat cu mainile. E adevarat ca, pe la 1644, unul dintre inaintasii mei folosea epitetul nobiliar “de Lisa”, intrucat fusese ridicat la rangul de “boier” de catre Ana Bornemisza. Dar n-am luat niciodata in serios documentul din care am aflat asta. Mai ales ca, din altul, am mai aflat ceva: ca pe asa-numitii “boieri liberi”, principesa i-a lasat sa-si zica “boieri”, dar, daca nu-si plateau darile, puteau fi batuti cu vergile.

Ne desparteau si temperamentele.

El era un perfect “om de lume”, plin de farmec. Eu sunt un introvertit, cu o fire, mai degraba, posaca. El considera batranetea “o varsta fericita”. Eu nu pot s-o sufar. Discutabila “intelepciune” a batranilor e buna, mi se pare, doar pentru a ne accepta, mai usor, reumatismele si melancoliile. El credea ca “inteligenta e totul”. Eu cred ca nu prostii au descoperit Infernul. El vorbea elogios si interesant despre frivolitate, socotind stupida condamnarea ei. Eu ma numar printre stupizi. Viata imi pare un mister prea serios ca sa-l pot judeca fara o minima rigiditate. El se amuza copios batandu-si joc de imbecili. Eu ma tem de ei. Mai ales cand au mijloace sa-si impuna vointa.

Ne apropiau, ce-i drept, altele. Ma incanta tonul savuros cu care le explica “noilor bonjuristi” ca occidentalii au invatat sa manance cu furculita, in timpul cruciadelor, la Bizant. Si am fost banuiti amandoi de “nationalism” doar din cauza ca nu consideram Europa o baie unde te speli, ca de pacate, de orice “specific”. Probabil, e nevoie de inteligenta pentru a fi, in acelasi timp, patriot si cosmopolit. Si nu cunosc un exemplu mai bun decat cel al lui Alexandru Paleologu, ca aceasta e formula pentru a scapa si de complexe, si de ifose. Scylla si Charibda pentru noi.

Apropo de “formule”. Am auzit multe de-a lungul anilor. Dar nici una n-a sunat mai comic decat cea lansata, recent, de dl Geoana: “revolutia binelui”.

De ce mi se pare comica? Mai intai ca politicienii ar trebui sa elimine din vocabularul lor “binele”. Sa-l lase pe seama sfintilor, a filosofilor, a utopistilor. Treaba lor e “raul”. Sa faca, prin ceea ce intreprind, “cat mai putin rau”. Sau sa diminueze, daca pot, “raul” facut de altii.

Apoi, ce poate sa insemne o “revolutie a binelui”? Ca “raul” a devenit atat de mare, la noi, incat nu mai poate fi inlaturat decat printr-o “revolutie”? Si cum ar urma sa se desfasoare ea? Prin masacrarea celor care au jucat rolul Diavolului si au asigurat triumful “raului”? Sau prin “exorcizari” de genul celor de la Tanacu?

In urma cu exact saizeci de ani, am avut cea mai buna ocazie sa inteleg ce e viata. M-am mai referit la acea intamplare, dar am impresia ca abia acum sunt pregatit s-o inteleg cum trebuie. Ma dusesem cu alti baieti in Budrul galben, locul cel mai primejdios din Muntii Fagarasi, unde nu intrau nici caprele salbatice, dar unde cresteau fabuloase flori ale reginei, mari cat palma. Budrul glaben era un perete stancos, aproape vertical, cu roca sfaramicioasa. Sub el, se casca o prapastie in intunericul careia se vedea, ca un fir de mercur, un rau subtire si argintiu. In timp ce ma cataram, am simtit ca bucata de stanca, singura, de care ma sprijineam, s-a sfaramat sub picioare. Si am ramas atarnat in gol, cu mana dreapta inclestata pe un smoc de iarba. Ingrozit, auzeam cum, fir dupa fir, acel smoc de iarba se rupe cu sunete pe care le aud si azi. Spre norocul meu, un baiat aflat deasupra mea, a intors capul chiar atunci si m-a tras langa el. Dar norocul, vorba lui Seneca, n-are totdeauna bratul suficient de lung.

Generatia mea n-a cunoscut ura impotriva batranilor. Sau n-am fost eu atent?

Era sa trec peste o insemnare derutanta din “Jurnalul” lui Kafka, dar, brusc, mi-am dat seama ca, daca n-as sti nimic despre autor, as putea-o socoti o ironie la adresa celor care ar face orice pentru “a intra” in istorie. Insemnarea e din 2 august 1914 si suna astfel: “Germania a declarat razboi Rusiei. Dupa-amiaza, piscina”.”

Articol publicat in Cotidianul, 12 septembrie 2005

Filed under: articole