“”La Bucuresti, ziua de ieri e repede uitata, iar ziua de azi e fara valoare. Singurul cuvant cu care ti se raspunde, dupa lungi asteptari pe la ministere, este “maine”. Vom merge, deci, la Bucuresti, sa facem o cura de nepasare.” (Paul Morand)

ar asta nu ne-a impiedicat sa mizam totul pe “maine”. Nu ne plac “problemele” si nici scepticii. Ingrijorarile si temerile nu fac la noi impresie buna. Dimpotriva, iti aduc antipatii. Pot depune marturie.

Dupa 89, cand ne-am castigat, printre altele, dreptul de a injura, am blamat deseori clasa politica. Ne-am plans ca in ea s-au varat multe nulitati. Dar, cum optimismul este pentru noi un excelent sedativ, am trimis in parlament, la alegerile urmatoare, aceleasi nulitati (sau altele). Ne-am zis ca, in fond, important e sa nu ne pierdem speranta. Si ce daca “maine” se va vedea ca “raul” a devenit “si mai rau”? Nu-i nimic, ziua de ieri e repede uitata.

2. Cei de varsta mea isi amintesc, probabil, ca foarte curand dupa razboi palaria a ajuns sa fie socotita “o ramasita” a “regimului burghezo-mosieresc”. Nici un activist al partidului comunist nu-si permitea, daca nu avea statutul lui Maurer, sa tina in garderoba si sa poarte ceva atat de compromitator si de suspect. Istoria purta, obligatoriu, sapca in acei ani. Palaria a reintrat in drepturi, scapand de oprobriu si de suspiciuni, abia in perioada de relativ dezghet, prin ‘64-’65. Si a mai fost in pericol de cateva ori! Doar “revolutia” (sau ce-a fost in decembrie ‘89) a pus definitiv istoria Romaniei sub semnul palariei.

Acum, mai sunt ceva discutii numai cu “papionul”. Progresam.

3. In “Gandirea captiva”, Czeslaw Milos dedica un intreg capitol cuvantului persan “ketman” care exprima, candva, strategia persanilor de a le spune turcilor, pentru a nu-i supara, doar ceea ce voiau ei sa auda.

Nu tin sa fac analogii fortate. Si sa afirm, de pilda, ca presa autohtona nu duce lipsa de “ketmani” care le spun “turcilor” actuali doar ceea ce acestora le face placere. Dar nu se intampla, oare, sa fim propriii nostri “persani”? Adica, sa sustinem lucruri de care, in adancul sufletului, ne indoim, de fapt? Un exemplu. Stiu ca nu pot opune nimic ideii lui Churchill, dupa care democratia e “raul cel mai putin rau”. De aceea, ezit sa afirm foarte raspicat ca, la noi, democratia a reusit doar atat: sa le dea mana libera hotilor, escrocilor si invartitilor. In realitate, asa gandesc, insa.

4. Am putea numara cinci republici in istoria noastra, in afara aceleia de la Ploiesti de care si-a batut joc Caragiale. Prima au pus-o la cale Gheorghiu-Dej si Groza, cu tancurile rusesti in spate. A doua a fost un fel de monarhie rosie si i-a dat lui Ceausescu un sceptru. A treia a inaugurat “democratia originala” si a fost prezidata de Ion Iliescu. A patra ne-a propus “schimbarea” si s-a terminat cu o restauratie pesedista. A cincea republica a adus la Cotroceni un “presedinte-jucator”, specializat in provocarea de incendii care sa-i ofere ocazia de a se prezenta, alternativ, si ca piroman, si ca pompier.

5. Traian Basescu le-a explicat gazetarilor, in Luxemburg (referindu-se la modul in care arata “ziua de azi” la Bucuresti), ca “mai rau de atat nu se mai poate”. Si as vrea sa-l cred. Ce-ar mai putea urma? Sa se ia la bataie in public cu Tariceanu?

6. Nimic nu divulga mai bine un om decat rasul. Se poate mima seriozitatea, se poate mima satisfactia, se poate mima orice. Cu exceptia rasului! Aici, resursele ipocriziei devin neputincioase. Un ras fals se vede imediat ca e fals. Nu e nevoie de nici o expertiza psihologica pentru a ne face o parere despre cineva vazand cum rade. Uitati-va, deci, la politicieni cum rad. Nu e nevoie sa-i ascultati. Fiti siguri ca in clipa in care vor rade se vor da de gol.

7. Incercand sa ne caracterizeze, multi straini au lansat vorbe memorabile. Au zis ba ca “la portile Orientului totul e luat cu usurinta”, ba ca “in Romania la fiecare jumatate de ora se naste un zvon”. Dar mie imi place sa reiau o vorba a d-lui Scheele, fostul sef al Comisiei Europene la Bucuresti. “Romania - a zis el - este o tara pe care cu cat o cunosti mai bine, o intelegi mai putin.” Eu am ajuns la batranete sa n-o mai inteleg deloc.

8. Intr-o discutie la “Sinteza zilei”, de la Antena 3, am vrut sa ironizez un parlamentar deoarece citase gresit o fraza celebra, si banala pentru cei trecuti pe la Drept: Fiat iustitia, pereat mundus (”Sa se faca dreptate, de-ar fi sa piara lumea”), si pe care o folosisem de multe ori in articole (ca de exemplu in “Romania libera” din 27 VII 1997 sau “Cotidianul” din 9 VIII 2005). Numai ca am zis, se pare, “mundos” in loc de “mundus”! Cand un prieten mi-a atras atentia dupa emisiune, nu mi-a venit sa cred. Inutil sa spun ce-am simtit. Oricum, fac cuvenita “amenda onorabila”.”

Articol publicat in Cotidianul, 19 martie 2007

Filed under: articole