“Nu stiu daca Masaccio a respectat traditia din Quattrocento care vroia ca pictorii sa duca o viata fara de prihana pentru a fi vrednici de subiectele divine. Vazandu-i chipul intr-o fresca, unde e singurul care intoarce capul spre noi dintre credinciosii ce asista la un miracol, am inclinat sa cred ca nu. Figura e a unui barbat obisnuit, fara acea “mare neapasare” pusa pe seama lui de Vasari. Iar in ziua cand, intr-o intunecoasa biserica din Florenta, am vazut cum si i-a imaginat Masaccio pe Adam si Eva, indoielile mele au devenit si mai mari. Dintre toti pictorii care i-au zugravit pe primii oameni parasind paradisul, acest tanar pictor, mort inainte de douazeci si sapte de ani, dupa ce a zguduit inceputurile picturii florentine, este cel mai putin nepasator. Eva lui urla pur si simplu, desfigurata de durere, iar Adam isi acopera obrazul cu mainile  ca sa-si ascunda rusinea si stupoarea. Daca Masaccio a incalcat traditia, asta s-a intamplat in folosul picturii. Ceea ce a zugravit el pe zidul ce i-a fost incredintat nu este legenda divina, ci o omeneasca poveste de dragoste.

La Rubens, paradisul este sensual si provocator. Pacatul pluteste in aer. Masaccio n-avea decat douazeci si cinci de ani cand picta fresca de la Santa Maria del Carmine si, la douazeci si cinci de ani, e greu sa crezi, in mod normal, ca dragostea e un pacat, desi din intreaga istorie a “expulzarilor” pictate eu nu cunosc alta care sa ilustreze mai bine ideea lui Anatole France ca, facand din ea un pacat, mitul crestin a facut mult pentru dragoste. Dar barbatul si femeia pe care, in lumina slaba a capelei, ii vedem iesind din paradis au aflat, se pare, ca exista numai paradise ce vor fi, intr-o zi,  pierdute. Vasari s-a grabit probabil sa ia drept bune simple baliverne vorbindu-ne despre un Masaccio cu capul in nori, strain de cele lumesti, intrucat un pictor, care la douzeci si cinci de ani stie ca doar ce e provizoriu e adevarat, numai de raceala nu poate fi invinuit. Atata arzatoare luciditate e greu sa intalnesti si la pictori in varsta. Si nu intamplator, desigur, s-au perindat prin fata acestui vechi zid, dupa moartea lui Masaccio, Andrea del Castagno, Verrocchio, Botticeli, Leonardo, Perugino, Ghirlandaio, Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Rosso, Pontormo, cu totii simtind, poate, ca aici sfarseste ceva. Adam si Eva intorc spatele nu numai paradisului, ci si Evului Mediu, cu credinta lui pioasa in absolut. Si ca, tot aici, ceva important incepe. Viitorul lui Adam si al Evei e inca nesigur, Masaccio nu stie ce le poate fagadui in schimbul paradisului din care sunt alungati, dar incertitudinea e compensata prin sensul neasteptat pe care-l capata sub ochii nostril acest exil: descoperindu-si vremelnicia, dragostea descopera ca trebuie sa arda mai puternic.

Rareori, s-a spus atat de limpede ca numai nefericirea e lucida si ca numai intensitatea poate consola o existenta limitata. Adam isi acopera fata pentru ca, deocamdata, nu-i pasa, probabil, incotro se indreapta. E inca sub socul evenimentului. Dar din gestul lui reiese ca e dus pentru totdeauna timpul cand n-avea trecut. De acum inainte va avea o memorie si o cicatrice pe aceasta memorie: paradisul din care a fost izgonit. Nici el, nici femeia de langa el nu se vor putea preface in viitor ca nu stiu ceea ce stiu, ceea ce au ajuns sa stie. Iubind, iubindu-se, ei au aflat ca n-au nimic mai inalt decat pacatul lor, dragostea lor, si ca aceasta dragoste nu e eterna, de aceea n-au dreptul sa o risipeasca. Amandoi sunt inca sub impresia nedreptatii care ii sileste sa plateasca prin suferinta adevarul, dar vor sfarsi probabil prin a-si asuma acest adevar ca pe singura dreptate posibila.

Ma gandesc la chipul lui Masaccio, la privirea lui interogativa. Dupa ce-am vazut fresca in care apar Adam si Eva, sunt tentat sa cred ca si-a devansat nu numai veacul, ci si varsta. Barbatul si femeia pe care ni-i arata el se maturizeaza in suferinta, nu mai pot socoti dragostea un joc, insa au inteles ca dragostea este unicul raspuns, intradevar intreg, la tot ce se sfarseste. Cand se vor linisti vor judeca, probabil, altfel exilul care acum ii nauceste. Nu ca pe un esec originar, ci ca pe un dezastru util care le-a descoperit violent constiinta de sine si i-a constrans sa traiasca in functie de ei insisi. Dintr-un paradis care era, in fond, o ignoranta luminoasa, ei se trezesc aruncati intr-o lume unde pacatul ii va lega pentru totdeauna si unde, fiindca se stie limitata, pasiunea devine febrila. Candoarea s-a risipit brutal, iar locul ei a fost luat de o luciditate platita cu lacrimi, care le poate dezvalui insa ceva mai pretios decat inocenta pierduta: o viata trecatoare si plina. Exista o singura sansa, iti vine sa murmuri in fata zidurilor pe care sunt pictati Adam si Eva, pentru a-i incuraja. E adevarul dragostei care vi se reproseaza. De acum inainte va trebui sa va bizuiti numai pe voi si pe forta sau pe slabiciunea pasiunii voastre. Linistiti-va, asadar. A existat o vreme cand si noi eram inocenti. Atunci puteam fi nepasatori. Acum nu se mai poate. Vina ne-a deschis ochii, ne-a facut sa depindem de pacatele noastre si de ceea ce iubim. Si, practic, nu mai exista drum inapoi. Timpul inocentei e un paradis pierdut. Tot ce ne ramane e infernul luciditatii si puterea de a iubi si mai mult. Trebuie sa purtati povara descoperirii voaste ca pe unica aureola posibila. 

Ciudat, nu? Suntem parca mai batrani decat Adam si Eva.” (Un muzeu in labirint - istorie subiectiva a autoportretului)

Filed under: comentarii si citate