Cei care doresc pot accesa postarea cu prima parte a interviului apasand un click aici.

“(…) Jurnalul Naţional: De ce credeţi că nu se mai regăsea în reperele şi valorile societăţii actuale?

Alexandru Paler: Ce altă reacţie putea avea în faţa unei societăţi care tinde, dacă nu să şteargă, să schimbe total registrul valorilor. O societate în care cărţile nu-şi mai au rostul, atât timp cât avem internet-ul, în care ceea ce ni se oferă pe “sticla” micului ecran este suficient şi nu mai avem timp să intrăm într-o sală de spectacole să vedem o piesă de teatru sau să ascultăm un concert.

Nu vreau să fiu greşit înţeles. Tata nu era împotriva valului tehnologic care invadează, cu o viteză năucitoare, viaţa noastră de zi cu zi. I-ar fi plăcut să scrie utilizând un computer, deşi nu a abandonat niciodată vechea lui maşină de scris, care avea mai tot timpul nevoie de reparaţii. Era atras de tot ceea ce reprezenta acest tip de progres chiar dacă natura lui, extrem de puţin practică, îl impiedica să-l şi folosească. Ceea ce nu a acceptat este tendinţa de a plasa progresul tehnologic înaintea culturii. În acest tip de “evoluţie” nu s-a mai regăsit şi vedea în el o tragică involuţie a umanităţii. 

“Lisa fusese unica mea lume”, spunea Octavian Paler. Lisa din cărţile tatălui dumneavoastră este un tărâm fermecat şi aspru totodată. Cum aţi regăsit dumneavostră Lisa, în copilărie şi la maturitate?

Amintirile mele despre Lisa sunt toate legate de anii copilăriei. Chiar dacă, din păcate, nu am mai ajuns pe acolo de foarte mult timp, nu am uitat parfumul fânului din şura casei. Şi astăzi, ori de câte ori trec printr-un parc şi simt miros de iarbă proaspăt tăiată, primul gând mă duce la Lisa. Şi la tata. La cât de mândru era de faptul că, în tinereţe, era considerat cel mai bun cosaş din sat. Iubesc Lisa pentru că face parte din universul tatălui meu.

Poate tocmai de aceea, pe perioada scurtelor vacanţe petrecute acolo, îmi plăcea să particip la tot ceea ce făceau rudele mele. Să aştept seara, la poartă, întoarcerea bivoliţelor de la păscut, să mă scol în zori ca să plec şi eu cu ei la coasă sau să mă întorc cocoţat în vârful carului plin cu fân. Eram atât de dornic să-i copiez pe ceilalţi încât un stupid act de bravură, o “partidă de călărie” (încălecam pentru prima dată, iar calul nu avea nici măcar o şa), era să mă coste scump. Am căzut şi mi-am pierdut cunoştinţa. Sperietura tatii când m-a văzut cum arătam mi-o amintesc şi acum. 

Ce vă povestea despre Lisa şi despre oamenii din satul natal? Cum era viaţa în Lisa, cum erau sărbătorile, iernile şi primăverile?

Lisa, cu oamenii şi obiceiurile ei, o regăsiţi descrisă în multe din cărţile tatii. Ceasul amintirilor legate de sat a încremenit însă la ora dispariţiei bunicului meu, pe care tata realmente îl venera. După aceea, cel puţin aşa am simţit eu, Lisa a devenit pentru el, într-un fel, locul de naştere, dar mai ales locul în care şi-a îngropat părinţii. Sufleteşte nu a mai putut să ţină pasul cu transformările satului. Ceea ce mi-a povestit şi ceea ce mi-a lăsat moştenire este acea Lisa. A copilăriei şi a tinereţii. Lisa pe care iernile o izolau şi mai tare de istorie, iar lupii prindeau curaj, apropiindu-se de sat. Lisa în care viaţa aspră îi face pe oameni să nu prea ştie să râdă. 

Despre bunicul meu am auzit (a murit cu un an înainte de a mă naşte) că avea un caracter vesel. În schimb, pe chipul bunicii nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un zâmbet.

Octavian Paler spunea că s-a născut antic, având în vedere pasiunea lui pentru literatură şi filozofia antică. Îi plăcea să creadă că într-o viaţă anterioară a trăit în Italia, ca pictor în Toscana. De ce tocmai pictor şi de ce în Toscana?

Era modul lui de a visa şi de a se juca cu iluziile. A iubit mult Italia şi i-ar fi plăcut enorm să trăiască în Renaştere. Asocierea între Renaştere, Toscana şi artă este, cred, inevitabilă. Am avut şansa să vizitez împreună cu el câteva muzee importante din Europa. A fost unul din cadourile cele mai frumoase pe care le-am primit în viaţă, pentru că tata era un “ghid” extraordinar. Ne opream în faţa unui tablou de Rafael sau a unei sculpturi de Michelangelo şi tata începea să “scrie”. De altfel, visul meu neîmplinit a fost să cunosc Italia, călătorind cu el.

De ce credeti că aproape în toate cărţile sale simte nevoia de confesiune?

A fost, în opinia mea, modul lui de a dialoga cu lumea. Printr-o analiză, aproape obsesivă, a propriilor defecte, speranţe, dezamăgiri. Se confesa încercând să-i înţeleagă pe ceilalţi şi să-şi înţeleagă propriul destin.

Într-o seară, la sfârşit de aprilie, a sunat telefonul. Tata fusese internat de urgenţă. Îmi amintesc şi acum vocea gravă a profesorului Gherasim care-mi spunea ceea ce nu eram pregătit să aud: “De data asta nu cred că mai reuşim să ieşim”. A doua zi eram acasă şi m-am dus direct la spital. Tata, care nu ştia că vin, m-a întâmpinat cu un: “Ce cauţi tu aici? Nu ţi-am spus să stai liniştit şi să-ţi vezi de ale tale!”.

Dar l-am văzut că s-a luminat la faţă. Era bucuros să mă vadă, să mă ştie lângă el. O săptămână întreagă, cât a stat în spital, am rămas şi eu acolo. Am început să vorbim. Şi să vorbim. Tata parcă îşi regăsea, zi după zi, forţa pe care i-o ştiam. Dialogam amândoi cu voluptate. Am convingerea că în acea săptămână am reuşit să ne deschidem total, şi unul, şi celălalt, sufletele. Să ne cunoaştem cu adevărat, aşa cum nu reuşisem în mai bine de cincizeci de ani.

Atunci am primit şi cel mai de preţ cadou de la tata. Când mi-a spus: “Câţi ani am pierdut noi fără să vorbim îndeajuns!”. Apoi am plecat lăsându-l pe tata aşa cum îl ştiam. Şi cum speram să rămână. În picioare, gata să se lupte pentru lucrurile în care credea. A vrut parcă să rămân cu această amintire despre el.

Apoi, la 7 mai, într-o luni după-amiază, am primit un alt telefon…”

Interviu cu Alexandru Paler realizat de Andreea Tudorica şi publicat în Jurnalul National în 07 iulie 2009 

Filed under: articole