Ati scris undeva intr-un vers: “La ce bun poetul,
in vreme de seceta?” Si tocmai asta imi da
                                                                      indrazneala
sa ma adresez unui mare poet si sa spun ca
                                                            adevaratul curaj,
adevaratul curaj al poeziei nu este probabil sa cinte
                                                                                  ploile
cind toata lumea le vede, adevaratul ei curaj e sa
                                                                                   vada
cerul pirjolit si sa spere. Si inainte de a fi ploaie
                                                                         adevarata
care uda campiile, ploaia sa fie astfel speranta si
                                                                    cintec. Poetul
anunta cetatii, pamintului ca ploaia exista,
anunta oamenilor ca au datoria sa spere. Un poet
in fata unui cer ars, in fata unui cimp pirjolit
si care nu e in stare sa cinte si sa creada in ploi,
sa ne aduca aminte ca ploaia exista, ca ea va inflori
                                                              pamintul bolnav,
asadar un poet care nu e un profet al sperantei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia sa cinte
                                                                         ploile lumii
n-a inteles ca poezia e in primul rind o forma a
                                                                           sperantei.
La ce bun poetul in vreme de seceta?
Sa cante ploile tocmai atunci,
cand avem cea mai mare nevoie de ele, cand ne
                                                               lipsesc si ne dor,
cand soarele arde si miinile miros a indoiala,
cand arbori de nisip se risipesc la cea mai mica
                                                                                adiere,
cand amintirile au gust de eroare si speranta ca un
                                                                       cuvint dificil
si cel care cinta ploile risca sa fie dispretuit si lovit
chiar cu pietre, urmarit si de zei si de oameni
pentru nebunia si curajul sau care cinta
ploile, care cinta torentele cind oamenii ridicind
                                                                                  bratele
ramin rastigniti in aer ca pe dealul Golgotei. Cine sa
                                                                        anunte ploile
daca nu poezia? Cine sa aiba curajul sa vada pe cerul
                                                                gol nori de ploaie,
cine sa-si ia riscul de a profeti ploile daca nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
si cea care a coborit cu Dante in Infern?