Dor de Caragiale

De ce-or fi comparand unii lumea lui Caragiale cu ceea ce se petrece azi?Risc o marturisire inoportuna si chiar deplasata in vacarmul acestor zile. Cand toata lumea topaie spre viitor, eu ma uit in urma! Din ce in ce mai instrainat de lumea de azi (in care nu ma mai pot recunoaste sau pe care n-o inteleg) imi e, brusc, dor de lumea lui Caragiale pe care, altadata, o socoteam valabila doar dintr-o perspectiva comica.

Spun asta in vreme ce mai aud pocnitori pe strada, ramase de la Revelion, si inca mai sunt sub impresia, stranie, ca o sarbatoare poate deveni uneori aproape hidoasa.

Dar am o scuza. In orice batran zace, probabil, un “reactionar” melancolic. Incerc sa inteleg ce mi-a provocat “dorul de Caragiale”. S-a schimbat, oare, prea mult lumea din jur fara ca eu sa-mi dau seama? Am imbatranit eu prea tare? Ma deranjeaza o harmalaie sub care nu se afla, ma tem, nimic? (…)

Ma supara ca am ajuns sa judecam si noi - exclusiv - in termenii devizei “time is money”, nu numai sa maimutarim tot ce vine din America? Ma agaseaza, oare, ca sarbatorile nu mai sunt o stare, ci o agitatie isterica? si ca ne uram “sarbatori fericite” avind despre fericire o idee vaga si grosolana? S-a zis ca un popor are destin cat timp mai crede in niste zei. Cel care a zis asta se gandea la valori. In ce “zei” mai credem noi azi? As vrea sa gasesc scuze si nu gasesc decat explicatii. Sau invers.

Ca sa rezum. Brusc, lumea lui Caragiale mi se pare mai mult decat simpatica. Mi se pare aproape un paradis pierdut. De ce-or fi razand unii de ea? De ce-or fi comparand-o cu ce se petrece azi? Ce legatura are Catavencu, sa zicem, o canalie amuzanta la urma urmei, cu canaliile actuale? Si cui ii arde de ras daca urmareste, cit de cit atent, ce se intimpla cu libertatea noastra recapatata?

In clipa aceasta, nu ma mai intereseaza ca in statuia din fata Teatrului National, care-l reprezinta pe Caragiale, numai capul e al lui Caragiale. Trupul e al lui Lenin. Ramas in atelier cu un “Lenin” care nu interesa (sau nu mai interesa), sculptorul a taiat capul lui Lenin si a pus pe umerii lui capul lui Caragiale. Operatie care se facea frecvent in Roma veche cand imparatii isi asezau chipul pe statui decapitate.

Dar de ce-as tine sa-mi amintesc ce trup exista sub capul lui Caragiale? Prefer sa-mi amintesc ca in lumea lui Caragiale nici un personaj nu te scoate din minti (ca liberalul Nicolaescu, pentru a da un singur exemplu). E foarte distractiv sa-l asculti pe Farfuridi vorbind despre Europa (el si Branzovenescu, ce ramoliti incantatori!), pe inegalabilul Agamita sporovaind despre cum a intors-o el “cu politica”, pe Trahanache invocand “enteresul tarii” sau pe Tipatescu zicand “Zoe, fii barbata”. Toti au haz. Te bine dispun. Cu cine i-am putea asemui azi? Rica Venturiano n-are un epigon pe masura. Ma refer la farmec. Amintiti-va cu cat respect vorbesc Ipingescu si jupan Dumitrache despre “sfanta Constitutiune”. Sau cu cata incredere citeste presa conu? Leonida “ca sa vaza cum mai merge tara”. Si veti accepta, sper, ca lumea lui Caragiale e de-a dreptul idilica in comparatie cu ceea ce traim azi.

Ma aflu de 68 de ani in Bucuresti. Sunt, deci, un fel de bucurestean. Am vazut Bucurestiul, la treisprezece ani, impanzit de uniforme germane. L-am vazut, la optsprezece ani, impanzit de uniforme rusesti. Am locuit si in centrul Bucurestiului (la doua internate si intr-o casa veche, de pe strada Vasile Lascar, a liceului “Spiru Haret”) si in mahala. Si ce mahala! Am ocupat, pe timpul studentiei, impreuna cu un cantaret de biserica si cu un functionar de la Regia Tutunului, o camaruta fara soba, fara lumina electrica, fara apa curenta, cu lut pe jos in loc de podele, intr-o casa de chirpici de pe strada Tufelor, de la marginea cartierului Ferentari, dincolo de faimoasa bariera “Bacchus” (unde, cand ploua, trebuia sa te descalti). Am, prin urmare, o experienta care-mi da dreptul sa ma socot aproape bucurestean.

Dar am ramas, trebuie sa recunosc, cu defectele din glumele care se fac pe seama ardelenilor. Imi lipseste dezinvoltura “miticilor” lui Caragiale si nici nu ma copleseste umorul. N-as fi, deci, temperamental, omul cel mai potrivit pentru a ma da in vant dupa autorul care si-a batut joc de Chicos Rostogan. Si poate ca, in general, ardelenii (sa fiu iertat daca gresesc) au oarecari greutati in a-l gusta pe “ultimul ocupant fanariot”, cum l-au numit detractorii, pe Caragiale, in epoca. Are limba prea ascutita.

Si totusi, Doamne, ce dor imi e de lumea lui Caragiale pe care unii o ponegresc asemuind-o cu cea de azi, fara sa vrea sa observe doua deosebiri esentiale. 1) La drept vorbind, si “cetateanul turmentat” a involuat. 2) Si, apoi, de la teatru, daca nu-ti place spectacolul, te ridici si pleci. Pe cand in viata nu dispui de aceasta sansa.

Octavian Paler , articol publicat in ziarul Cotidianul din 02.01.2006

Filed under: articole