Poate că melancoliile mele seamănă cu bălţile tulburi formate după ploaie. Intru în ele fără să mă înec. Mă roade, doar, tristeţea că n-am dus nimic până la capăt. Cu toate acestea, de câte ori mă trezesc dimineaţa şi ies pe micul balcon al camerei să văd marea, încă adormită, simt un nod în gât la gândul că, într-o zi, nu voi mai admira începutul unei noi zile. Mă uit, minute în şir, cum combină pescăruşii graţia cu ferocitatea, pândindu-şi prada, flămânzi, şi lansându-se, fulgerător, în picaje scurte.

Bineînţeles, lumea nu arată ca o plajă, vara. Pe o plajă, pe cine să ierţi şi de ce? Pentru ce păcat, pentru ce mârşăvie? Şi de ce anume să te căieşti? Toate vorbele mari, virtute, umilinţă, devin vagi aici. Nimeni nu e umil la mare. Nimeni nu mai e preocupat de avertismentul Eclesiastului. Zădărnicie? Poate. Dar nu aici, unde moartea nu înseamnă nimic. Numai iubirea e tragică. Viaţa capătă sens doar prin ceea ce iubeşti şi prin suferinţa că ai la dispoziţie un timp limitat pentru a nu irosi această şansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăieşti din plin şi ceea ce nu poţi obţine. Dacă nu, unica şansă e să fii idiot. - Aventuri solitare

Filed under: comentarii si citate