Adaug că, de câte ori am vrut să mă lămuresc ce înseamnă a fi “obiectiv”, a trebuit să mă dau bătut. Cum să le porţi, ca să rămâi “obiectiv”, în faţa unei mări? Eu, unul, m-am decis să accept fatalitatea de a fi “subiectiv”. Asta, de bine, de rău, ştiu ce înseamnă.

Dar a venit momentul să recunosc un lucru care, la prima vedere, pare să contrazică tot ce am spus până acum. E vorba de faptul că nu m-am simţit atras, cum, poate, v-aţi aşteptat, de celebrul îndemn “Să regresăm spre Grecia“. Adică, n-am visat să mă lepăd de viaţa care mi-a fost hărăzită şi să-mi compun una total diferită, fără nici o legătură cu cea reală. Am vrut să fiu “antic” doar în măsura în care aceasta nu mă obligă să renunţ la ceea ce “sunt” şi pot face din antichitate un timp arbitrar, din care să iau ce-mi lipseşte.

De fapt, nu cred că mă contrazic. Dacă Alcibiade, impetuosul comandant militar, aventurier şi seducător pe care Atena l-a adorat, i-a trădat pe atenieni în favoarea spartanilor, apoi pe spartani în favoarea perşilor, apoi pe perşi în favoarea atenienilor (şi, dacă perşii nu l-ar fi asasinat, şirul trădărilor ar fi continuat, probabil), fără să scadă în ochii contemporanilor, de ce n-am avea dreptul şi noi romanticii să “trădăm” orice rigoare obişnuită, acţionând după logica paradiselor pierdute pe care nu le cauţi, ci le visezi?

Scuza noastră e că facem, astfel, din antichitate un timp viu. Noi, romanticii, ne putem instala într-o Troie asediată nu de greci, ci de propriile noastre amintiri. Fără să vorbesc greceşte, ca Schliemann, şi fără să mă port cum scrie în Iliada, eu mă mişc, la mare, între plaja de acum şi cea pe care mergea Frina… - Aventuri solitare

Filed under: comentarii si citate