“(…) Strada şi viaţa sunt uneori profesori mai buni decât prelegerile şi manualele de estetică. Durerea nu se învaţă din cărţi şi singurătatea nu e materie de examene. Mă gândesc la asta privind o reproducere a autoportretului lui Tinitoretto de la Scuola di San Rocco. Pe autoportret figurează şi anul când a fost executat. 1573. Tintoretto are, deci, aici 55 de ani. Părul şi barba sunt încă negre, abia înspicate, dar faţa e gravă şi vag obosită. Pictorul se uită nu în oglindă , ci în apa lagunei. ”Furiosul” e calm acum şi chipul lui are ceva din aerul care învăluie azi palatele din lagună, aureolate de o măreţie amară. E un artist singur, prin care renaşte individul în plină epocă de euforii colective. În mijlocul evenimentelor care îmbată Veneţia de plăcere şi vanitate, mai ales că de la bătălia de la Lepanto n-au trecut decât doi ani, el se reîntoarce spre sine şi îşi face un autoportret în care izbeşte tocmai asta, că nimic nu ne vindecă de o anume singurătate în care orice om, când coboară, devine individ. Afară, serbările se ţin lanţ, dar pictorul din faţa noastră are adevărul lui, întrebările lui pe care vrea să le înteleagă tocmai în acestă calitate, de individ ce trăieste o existenţa unică si fragilă. Cât priveste chipul pe care ni-l înfăţisează, da, aşa mi l-am imaginat totdeauna. Cu acestă privire imobilă şi cu această concentrare care te intimideză şi te nelinişteşte.

Existenţa lui Tintoretto e saracă în evenimente, Şi-a petrecut întreaga viaţă la Veneţia şi n-a  făcut decât un drum la Roma, şi acela pus sub semnul întrebării, dar în pictură a gâfâit continuu ca un maratonist în cursă. Unii l-au socotit “un geniu înăbuşit de facilitate” sau “un El Greco fără inimă”, ceea ce e nedrept. Amândouă impresiile provin din furia cu care a pictat. E vanitos (legenda pretinde că a aşezat pe peretele atelierului său acestă deviză: “Desenul lui Michelangelo şi culoarea lui Tiţian”), dar cine şi-a căutat vreodată aici gloria în modestie? Dă trupurilor opulenţe pe care nu le vom întâlni decât la Rubens şi, peste tumultul culorilor, face să plutească, poate fără să vrea, fosforescenţa unui presentiment. În aer, chiar, e ceva nou. Ca o spaimă a sunetelor. Începe oare Veneţia să descopere că gloria nu e eternă, că fastul şi puterea nu sunt de ajuns? Nu, nimeni nu bănuieşte că într-o zi palatele vor ramâne pustii, că logodna dogelui cu marea va rămâne o simplă legendă şi că orologiile nu vor mai avea decât trecut. Nimeni nu bănuieşte şi poate e bine aşa. Intotdeauna e bine aşa, altfel n-am mai reuşi să iubim ceea ce încă avem. Cănd plouă, culoarea curge pe ziduri ca un fard roşu, dar după aceea, chiar şi otrăvită de ceaţă, ea îşi reia rolul. Numai Tintoretto amestecă un negru de funingine în strălucirea culorilor sale. Ceva se prăbuşeşte în artă înainte de a se prăbuşi în jur. Poate fiindcă arta vede mai departe.

Venţienii tresar când îi privesc picturile. Sunt şi extaziaţi, şi îngroziţi. “Furiosul” exagerează! Apoi se stăpânesc. Veneţia e încă destul de puternică pe mări pentru a încerca să combată frigul interior cu veşmintele mai scumpe şi cu un lux mai mare. Dar undeva, în umbră, trecutul se pregăteşte să cucerească oraşul casă cu casă, palat cu palat, cum fac şi mareele insidioase ale Adriaticei. Şi, într-o zi, nu va mai exista decât el. Învăluit de tăceri angoasante ca Tintoretto la San Rocco. Între apă şi cer, amintirile vor arunca umbre lungi şi sonore. Atunci, trecutul va trăi ca un prezent etern şi inaccesibil.

Atunci?

Acum.

Dar va mai fi vreodată un oraş care să îndrăznească o aventură la fel de naivă şi la fel sublimă ca a Veneţiei? Şi va mai exista vreun pictor care în miezul acestei aventuri să strige, pe toţi pereţii ce-i vor fi puşi la dispoziţie, neliniştea omului născut pentru a iubi şi a muri?“  (Un muzeu în labirint - Istorie subiectivă a autoportretului)        

Filed under: comentarii si citate