Sarpele
“Moartea pune punct şi iubirilor, şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit sau cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.” ~ Viaţa pe un peron
Pe mine ma derutat recomandarea lui Confucius : “Vrei sa traiesti cum se cuvine? Invata inainte sa mori.” Cum putem sa invatam acest lucru? Cum invatam ceva de care luam cunostinta abia dupa… Tot ce pot sa remarc e adevarul pe care il gasim in acesta fraza a Maestrului : ”Moartea pune punct si iubirilor si luptelor.”. Moartea pune punct posibilului si imposibilului, pune punct sperantei, pentru ca pana la urma atat iubirea cat si lupta inseamna speranta. Teoretic doar noi exageram moartea pentru ca in fond e doar un fenomen simplu si atat de normal in natura. Noi il facem sa para inspaimantator? Probabil e asa, dar ma intreb cati au auzit sunetul pamantului cazand pe un cosciug…trebuie sa fie foarte impresionant; poate doar atunci esti determinat sa zici : vreau sa fiu esential!… si atunci vine intrebarea: ce este esential?
Ma gandesc la dorintele de ascensiune si la dorintele de atingere a idealurilor perfectiunii care mi se par zadarnice atat timp cat moartea are niste legi pe care nu le cunoaste nimeni. Isi au rost ambitiile desarte?Presupun ca toate sunt efemere pentru ca “moartea…este inevitabilul sfarsit a tot ceea ce exista.”(Lev Tolstoi) de aceea e important, sa simtim, sa iubim, sa visam, intr-un cuvant sa traim. Daca am reusi sa privim precum M.Elide: “Moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăţilor înalte cu care am fost dăruiţi.” atunci am sta pasivi in fata ei. “Daca se va intampla acum, nu se va intampla pe urma.Daca nu va veni pe urma, se va intampla acum. De nu se va intampla acum, totusi va veni pe urma. Totul e sa fii gata. ”(W.Shakespeare) sa o intampini cu zambetul pe buze pentru ca ai trait asa cum ai vrut. In mometul cand se pune punct infinitului tau, ramai, dupa cum a spus Maestrul Paler, cu ceea ce ai iubit sau cu ceea ce ai luptat si pt ce ai luptat. Un sarpe solitar s-ar ineca, incet dar sigur, in veninul proriilor regrete. Ar fi cam trist sa existe un sarpe solitar care sa nu gaseasca un alt sarpe cu care sa lupte sau… sa se iubeasca( o notiune care tinde in acelasi timp spre abstract si spre ideal). Relativitatea in care traim face posibil atat grotescul, infamul sau sublimul.
“Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; / Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,/ Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Când deodata tu rasarisi în calea-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce…/ Pân-în fund baui voluptatea mortii
Neînduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet, / Pe-al meu propriu rug ma topesc în flacari… / Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale, / Vino iar în sân, nepasare trista; / Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!” (M.Eminescu~Oda(in metru antic) )
Filed under: comentarii si citate
Einstein a zis: Eu determin valoarea unui om dupa o singura regula: in ce masura si in ce scop, s-a eliberat de Eul lui.
Eliberarea de Eu, inseamna moartea eului tau interior, EU care, este un fenomen creat de mintea noastra, nu este existential, nu ne-am nascut cu el. El s-a format ca urmare a temerilor ce ni s-au cuibarit de-a lungul anilor in inima, temeri provocate in egala masura de noi insine si de cei din viata noastra.
Dupa moartea eului, traiesti cu inima, din si pentru iubire, iar iubirea nu moare niciodata; moartea atunci, devine o usa de trecere spre vesnicie, reprezinta mijlocul de unire cu vesnicia.
Deci, trebuie ca Eul nostru sa moara, trebuie sa lasam adevarata fata a noastra sa iasa la lumina, adica trebuie sa incepem sa fim noi insine, indiferent de parerea lumii, a acelora carora nu le-ar placea cum suntem, ce zicem, ce facem si ce gandim.
Fii tu insuti, oricum ai fi!
Nu stiu cand ai aparut in agora noastra, Augusta, dar te citesc si-mi place cum gandesti.
Catalin, de ce esti atat de “negru”, am nevoie de mai mult verde de la tine! Augusta e mereu optimista.
“Eul este ca un ou, si trebuie sa iesi din el. Daca vrei sa ajungi sa cunosti adevarata viata si lumina pe care o imprastie ea, trebuie sa renunti la protectia, confortul si siguranta pe care ti le ofera Eul tau.
Dar frica te paralizeaza. Trecutul te trage inapoi, iar viitorul te cheama. Acesta este zidul indeciziei, al agatarii de trecut, al agatarii de eu. Si il porti pretutindeni cu tine. E un zid atat de transparent incat nu il poti vedea decat foarte rar.
Astfel poti trai toata viata, fara sa stii ca traiesti intr-o celula fara ferestre, in ceea ce Leibnitz a numit “monada” . O celula fara usi, fara ferestre-doar un zid transparent, un zid de sticla.
Trebuie sa abandonezi acest eu. Trebuie sa-ti aduni curajul si sa-l spulberi. Oamenii il alimenteaza in milioane de feluri, nestiind ca isi alimenteaza propriul iad.
Eul nu te lasa sa fii autentic, el te forteaza intr-una sa fii fals. Eul e o minciuna, dar asta tu trebuie sa o decizi.
Iti trebuie mare curaj sa te lepezi de el, pentru ca odata cu el se va duce tot ce ai nutrit pana acum. Se va duce tot trecutul tau. Nici tu nu vei mai fi. Va fi cineva, dar nu tu vei fi acela.
In tine va aparea o alta identitate, proaspata, necorupta de trecut. Si atunci nu va mai exista nici un zid; atunci oriunde te vei duce, vei vedea infinitul fara hotare.
Un batran, intrand in barul lui preferat, descoperi ca barmanita care il servea fusese inlocuita cu una noua. La inceput fu in incurcatura dar, galant, ii spuse ca nu mai vazuse demult o fata atat de frumoasa.
Noua barmanita, genul arogant, isi azvarli capul pe spate si spuse intepata: “Imi pare rau ca nu pot sa va intorc complimentul”.
La care batranul raspunse placid: “Oh, draga mea, nu puteai sa faci ca mine? Nu puteai sa spui o minciuna?”
Toate formalismele noastre nu fac decat sa ne alimenteze unul altuia eul. Toate sunt minciuni. Spui cuiva ceva, iar el iti intoarce complimentul. Nici tu, nici el nu sunteti sinceri.
Eticheta, formalitatile, mastile civilizate nu sunt decat un joc la care participam cu totii, si il jucam intr-una.
Si apoi va trebui sa te confrunti cu zidul. Si, incetul cu incetul zidul va deveni atat de gros incat n-ai sa mai vezi nimic.
Pe zi ce trece, zidul se ingroasa tot mai mult, asa ca nu mai astepta. Daca ai ajuns sa simti ca esti inconjurat de un zid, nu mai astepta, fa un salt si iesi afara! Nu e nevoie decat de decizia de a face saltul, atat. De maine nu mai alimenta eul, nu mai incuraja formarea zidului. Si ori de cate ori simti ca il alimentezi iar, opreste-te.
Daca faci asta, in cateva zile vei constata ca a murit, pentru ca eul are nevoie de sprijinul tau constant, de hrana permanenta.”
un mare matematician roman, spunea: ca sa acceptam moartea, terbuie sa ne gandim la ea, in fiecare seara, maxim 15 min,,,
@Momo, repetarea zilnica a celor 15 min ar duce probabil la o alinare sau o indulcire a vietii, nu cred ca am accepta sau am refuza moartea, dar am reusi sa traim frumos intr-o lume a moralitatii desavarsite.
@Magdalena, sa fiu optimist doar de dragul acestui sentiment? O, sunt un optimist, sau cel putin asa as vrea, dar daca orizontul e intunecat? Sa mint spunandu-mi ca e “verde”? Am ajunge la cva asemanator cu ceea ce a spus Augusta, am crea un zid sau o celula in jurul nostru. Consider ca nu sunt intr-o astfel de incapere, de aceea nu pot sa vad altceva decat realitatea.
@Augusta, tu ce intelegi prin “eul propriu”? intelegi eul ca fiind veriga dintre sine si lumea exterioara? rezulta ca lepezi sinele si pastrezi realitatea? Uita un mic citat al lui Freud:”Eul tine sub control tendintele instinctive, brutale ale sinelui, iar pe de alta observa lumea exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a tendintelor inconstiente” Eu personal identific eul ca fiind acea persoana invizibila si totodata subiectiva cu care vb, si cu care nu reusesc sa ma inteleg perfect
Eul este tamponul - ca cel de la vagoanele de tren - dintre mine si lumea exterioara; este ceea ce trebuie si vor altii sa vada ca sunt, nu ceea ce sunt eu cu adevarat.
Eul este personalitatea, despre care se vorbeste ca il caracterizeaza pe fiecare individ.
Dar adevarata faţă a mea este individualitatea, nu personalitatea. Personalitatea este ceva artificial, pe cand individualitatea este veritabila, cu ea ne nastem, fiecare dintre noi.
Acesat subiect mi se pare extrem de intreresant pt ca pe de-o parte e bine sa inlaturam eul pt a fi mult mai reali, mai naturali dar sunt unele momente in care lipsa lui poate provoca dureri acute, mai ales daca restul si l-au pastrat. Eu nu cred ca eul poate fii asemuit cu personalitatea, pentru ca cea din urma e influentata de caracterul (daca vrei de acea individualitate) fiecarui om care are cateva principii. Eul ne foloseste doar la o protejare fata de lumea reala, dupa cum bine ai subliniat. Cu mult mai presus de “eu” este respectul de sine si “analiza normala ” a lumii exterioare si interioare.
Singura durere acuta pe care lumea ti-o poate provoca, singurul lucru care poate fi distrus de careva, este eul. Sa nu crezi ca lasitatea e doar un ingredient al egoismului; ea este egoismul intreg. Eul inseamna lasitate. Iar cand esti fara eu nu te temi de nimic, pentru ca acum nimic nu-ti mai poate fi luat, singurul lucru care putea fi distrus a fost eul.
Eul e atat de fragil, atat de perisabil, incat oamenii cand se agata de el tremura intotdeauna in sufletul lor.
Abandonarea eului este cea mai mareata fapta pe care am facut-o; ea mi-a dovedit ca sunt mai mult decat paream, ea dovedeste ca in noi exista ceva nemuritor.
Si sa-ti mai spun ceva. Obiceiurile mor greu. Am trait multi ani cu o falsa personalitate impusa de oamenii pe care i-am iubit, pe care ii respect, iar ei nu au facut nimic rau in mod intentionat. Intentiile lor au fost bune. Asa ca, ganditi-va si dati-va seama, ori de cate ori esti singur, te cuprinde o teama profunda, pentru ca dintr-o data, falsa identitate incepe sa dispara. Iar adevaratei identitati ii mai ia putin timp pana sa apara, caci ai pierdut-o cu foarte multi ani in urma.
De aceea oamenilor le este cel mai greu in vacante. Ei lucreaza cinci zile pe saptamana, cu speranta ca in week-end se vor relaxa, au posibilitatea sa aleaga intre a fi angajati in ceva si a se destinde; dar destinderea pare inspaimantatoare fiindca falsa personalitate dispare. Si atunci oamenii prefera sa ramana activi, se reped spre mare , vara, bara la bara, si iarna la munte. Daca ii intrebi unde se duc, spun ca fug de multime, de aglomeratie, cand de fapt toata multimea merge cu ei. Toti vor sa gaseasca un loc linistit, izolat. De fapt ei ar fi fost mai izolati si mai linistiti daca ar fi ramas acasa, pentru ca toti tampitii au plecat in cautarea unui loc izolat. Si se grabesc ca nebunii, fiindca doua zile se sfarsesc repede, iar ei trebuie sa ajunga! Unde? Nu intreba! Si daca stai sa te gandesti, este foarte ciudat cum se simt oamenii in largul lor facand plaja, multi oameni pe o plaja mica, dar ei se relaxeaza fiindca in jurul lor se relaxeaza mii de oameni. Aceiasi oameni care au fost in birouri, aceiasi oameni care au fost pe strazi, in piata, acum sunt pe plaja. Multimea, este un factor esential pentru falsa identitate. In clipa in care esti singur, te apuca spaima.
Va spun eu ca, nu avem de ce sa ne facem griji si spun din propria experienta: intotdeauna ceea ce dispare, merita sa dispara fara doar si poate. Nu are rost sa ne mai agatam de o identitate falsa , pentru ca nu e a noastra, nu suntem noi aceia. Noi, cei adevarati suntem atunci cand a disparut identitatea artificiala, si in locul ei apare cea inocenta si nepoluata de prejudecati.
Si va spun ca, merita sa traim acest moment, sa speram macar la el.