„Imblanzitorii pareau membri ai unei secte exotice, organizata dupa reguli aspre, necrutatoare, ca in toate ordinele oculte bazate pe supunerea oarba si fanatism. Mi-a trecut prin minte un sir intreg de presupuneri; ca erau, poate, sau fusesera candva certati cu legea si ca au fost ticalositi de singuratatea smarcurilor; ca se ascunsesera in mlastina sa uite si sa fie uitati, sa-si piarda urma si numele; si, o vreme, poate, acesta fusese singurul lor gand; apoi, treptat, in inima lor se va fi infiripat o dorinta sumbra de razbunare impotriva lumii care ii silise sa traisca ascunsi ca fiarele sau ca niste leprosi; au gasit in cobre arma de care aveau nevoie, si in ura forta pentru utopia lor neagra si incepusera sa se organizeze; haituiti, vroiau sa haituiasca pe altii; ticalositi, vroiau sa-i ticaloseasca pe toti; si cum nu credeau decat in frica, o raspandeau; se multumeau sa supuna, sa infricoseze si, in loc de adepti, sa faca victime”

Viata pe un peron

Am scris si voi continua sa scriu despre iubire si dragostea de viata fiindca eu cred ca in ele sta ascuns secretul implinirii personale.

Nu poti insa sa ramai indiferent atunci cand viata iti ofera mostre de neiubire.

De obicei batranetea e frumoasa, e superba ori de cate ori incununeaza o viata de munca si lupta, ori de cate ori incununeaza cu lauri cinstea si consecventa. Chiar si batranetea salbaticiunilor e frumoasa, batranetea cate unui cerb (daca o prinde), batranetea cate unui urs, batranetea cate unui lup care se insingureaza din ce in ce mai tare, pe masura ce cad anii peste el, umanizandu-se astfel, domolindu-si cruzimile.

Batranetea lor insa, batranetea tuturor celor ce au fost sortiti de mici rinocerizarii, batranetea tuturor celor ce s-au rinocerizat pe drum, e urata si hada, scotand in evidenta uratenia si hidosenia unei vieti intregi, ale unui mod de a fi, asa cum scoate putrezirea in evidenta scheletul unui cadavru, cum se vad gunoaiele si mortaciunile pe fundul unei ape, dupa ce a fost secata. Toate sunt altfel, in cazul domnilor rinoceri: mai groase, mai noduroase, mai urate, mai strambe, mai agresive; agresivitatea fiind principala lor caracteristica, principalul lor mod de a trai.

In ce priveste felul de a fi si de a actiona, trebuie spus ca nu mai sunt nici ei, domnii rinoceri, cum erau pe vremuri, acum patruzeci sau cincizeci de ani. S-au transformat si s-au modernizat, s-au adaptat la noile imprejurari ale vietii si ale lumii; sunt mai subtili si mai abili; imbina la perfectie, daca e nevoie, smerenia cu violenta; vorbesc, daca imprejurarile o cer, de om si de omenie, de libertate si de democratie, sarindu-le in piept pe urma si impingandu-le catre prapastie, cu ratul si cu umarul. Un rinocer autentic nu poate exista daca nu face rau; daca nu impinge lumea spre violenta; daca nu strica ceea ce savarsesc oamenii cu truda; daca nu calca in picioare macar o floare. Asta pentru ca dusmanii principali ai rinocerilor, dusmanii tuturor fiintelor prabusite definitiv in denaturare, au fost si continua sa fie pacea si creatia, linistea si fericirea; cartea care se scrie; copilul care citeste si femeia care se lumineaza de iubire.

Filed under: comentarii si citate