Idealismul in lumea de azi
“Eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are!) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice, arătate turiştilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, “timpul înseamnă bani” şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări “cu răsuflarea tăiată” contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre “sex”? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un “fraier”, ar zice băieţii “de gaşcă”. Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu “Codul lui Da Vinci”? Vă asigur că “gloria de tip Don Quijote” n-ar satisface nici “vedetele” care se fandosesc prin televiziunile noastre” (Daniel Cristea-Enache - Convorbiri cu Octavian Paler).
Cred ca toti ne nastem cu o anumita doza de idealism in noi. Si mai cred ca atunci suntem fericiti. Atata vreme cat avem acesta doza nepervertita in sufletul nostru si ne putem intoarce la ea, ne putem reincarca cu frumusete. E suficient sa te uiti la uimirea cu care un copil descopera lumea, naivitatea si simplitatea cu care iti raspunde la intrebarile fundamentale ale vietii. Desigur, ne induiosam, dar nu ne putem abtine sa nu zambim condescendent si sa ii spunem atotstiutori ca nu stie ce e viata. Din pacate, ajungem sa le transmitem ca un sfat parintesc sau ca o lectie de viata ca “Totul e să reuşeşti să fii cât de cât nesimţit. După aceea, lucrurile merg mai bine. Îţi capeţi o linişte relativă şi scapi de neplăceri” (Un om norocos).
Ma intreb, insa, oare asa se intampla? Ajunge sa ne inlocuim doza de idealism cu una de nesimtire si scapam de neplaceri? E o formula care ar trebui brevetata pentru ca da rezultate? Poate pe termen scurt, dar ma indoiesc ca nu vom ajunge la momentul in care ne vom simtii niste fiinte golite de sens: “În principiu, civilizaţia nu suprimă “gorila” din noi, ci “copilul”. Dar inclusiv în existenţa mea as putea găsi dovezi că, după ce ne “civilizăm” şi ne “educăm” instinctele, ne pomenim, într-o zi, obosiţi şi bântuiţi de îndoieli. În fond, de ce anume mai pot fi sigur azi? Sunt incapabil să dau un răspuns cinstit” (Desertul pentru totdeauna).
In drumul lor spre “nesimtire”, poate unii dintre noi mai au flash-uri cu copilul din ei, si incearca, uneori, timid o reintoarcere. Insa, ”nesimtit” sau idealist, pana la urma, omul este un “animal social”. Cauta aprobarea celor din jurul lui si, de cele mai multe ori, se loveste de o atitudine care, in cel mai bun caz, il lasa perplex. Insa, pentru multi, aceasta atitudine inseamna, din pacate, complacere si confirmarea faptului ca erau pe drumul cel bun.
“Tu spui, liniştit: “adevăr”.
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: “Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul de mult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: “speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: “Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranta. Si taci.”
(Perplexitate – Octavian Paler)
Totusi, indiferent de atitudinea celor din jurul nostru sau de ceea ce ni se spune ca este “sanatos” sa facem, eu cred ca: “Esenţiale sunt ţelurile pe care ni le-am propus. Nimeni nu l-a putut opri pe Don Quijote să ia cu asalt morile de vânt. Nici râsetele, nici realismul celorlalţi. Nu cunosc un exemplu mai clar că poţi să fii un ratat fără să fii un mediocru, că o viaţă poate fi împlinită nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec” (Autoportret intr-o oglinda sparta).
Filed under: comentarii si citate
Alex,
Ai ales un subiect foarte interesant. Intotdeauna mi s-a parut ca problema “omului social” e una dintre cele mai grele. E cu atat mai grea cu cat incercerci sa nu-ti pierzi propria sensibilitate vorbind despre ea.
Mi-aduc aminte cat de revoltata am fost odata - cand cineva mi-a spus ca fiecare om are pretul sau. Si eu care credeam ca este nepretuit! Mda… eram ceva mai tanara pe atunci. Nu cred ca degeaba a concluzionat M.Preda ca “Tineretea e o trufie, rareori o valoare”.
E greu sa vezi si sa intelegi cum se vand, cum te vand , cum te vinzi pana cand, la un moment dat, vei constata acel zambet atotstiutor pe chipul tau. E momentul in care compromisul ridicat la nivel de arta nu mai doare.
Acum nu stiu sa spun exact ce , cum si cat s-a schimbat din convingerea mea de atunci. Mi se pare ca si nepretuirea isi are propriul pret. Sa accepti - cu sau fara prea multa intelegere- trocul e un pret destul de mare de platit pentru a nu renunta la calitatea de “om social” si de a nu sfarsi in izolare.
Nu cred ca Don Quijote a pus problema in termeni de idealism si realism. Era mult prea ocupat cu ceea ce dorea sa indeplineasca.
Din punctul meu de vedere, succesul si esecul se raporteaza intotdeauna la ceva ce iti doresti, la ceva ce speri. Intr-o viata un om poate sa aiba multe vise pentru care sa lupte si poate tot atatea esecuri. O viata plina de esecuri si totusi un mare succes - de a te ridica si a a avea curajul sa lupti din nou -cu frica unui nou esec, cu dezamagirea celor de dinainte. Ratarea este un cuvant care nu imi place si pe care nu-l inteleg prea bine. De aceea evit sa-l folosesc .
Sper ca prin dezordinea asta de idei ai sa intelegi ceea ce simt.
Lavinia,
Cred in parte buna a faptului ca omul este un “animal social”, chiar daca, uneori, exista unele compromisuri pe care le face pentru a ramane in acest fel. Nu cred ca insingurarea pentru a gusta “deliciile salbaticiei” la nivel de rafinament sunt calea potrivita, cel putin nu la un nivel permanent: “In ciuda singuratatilor mele, am ramas un animal social si nu m-as putea lipsi de efectele si defectele civilizatiei pentru a gusta deliciile salbaticiei, socotite de unii un rafinament. Salbaticiile mele sunt de cu totul alt ordin. Dar despre asta s-ar cuveni sa vorbesc fara zambete.” (Viata ca o corida).
Ceea ce insa mi se pare periculos, este, asa cum foarte bine l-ai definit tu, compromisul ridicat la nivel de arta, pe care ajungi sa il faci fara sa ai nici o strangere de inima. Il consideri un comportament normal care ar fi justificat de atitudinea celor pe care i-ai vazut ca fac acelasi lucru, binecunoscuta sintagma “si altii fac la fel”.
Fara scoate din calcul realismul/pragmatismul, de foarte multe ori necesar si recomandabil, mi se pare, totusi, esential pentru sufletul nostru, sa pastram o doza de idealuri in care credem si de la care sa incercam sa nu ne abatem. Si chiar daca ne abatem, sa nu renuntam la ele in virtutea ideii ca nu mai putem face nimic, ci sa luptam pentru a revenii si a ni le pastra. Cred ca avea nevoie de acest punct luminos in noi, chiar daca pentru a-l pastra, poate, va fi nevoie sa facem fata unor esecuri.
Ratarea este, intradevar, un cuvant destul de neplacut si nici eu nu ma dau in vant spre a-l folosi. Insa, mie mi-a placut foarte mult conotatia pe care Octavian Paler a dat-o acestui termen, considerand un compliment faptul ca cineva l-ar considera ratat: “Stiti ca eu sunt mandru daca mi-ar zice cineva ca esti un ratat, pentru ca daca imi zici asa inseamna ca aveam posibilitati mult mai mari, pe care nu le-am indeplinit de fapt. Daca sunt un om implinit inseamna ca…e un fel de…. aproape o insulta”
Multumesc frumos pentru gandurile transmise