Onorată curte, ne aflăm, desigur, în faţa unui caz complex unde fiecare detaliu trebuie cîntărit cu grijă. O crimă rămîne, totuşi, o crimă, orice circumstanţe ar fi invocate.

Şi nu numai eu mi-am pus întrebarea: cum se poate, oare, să iubeşti un om, să te măriţi cu el, să te culci cu el, să ai copii cu el, să împarţi cu el grijile, speranţele, şi pe urmă să-l ucizi?… Mi se va spune că în clipa asasinatului situaţia nu mai era aceeaşi. Iubirea murise şi în locul ei nu mai rămăsese decît obişnuinţă. Între cei doi nu mai existau decît umbre. Aşa e. Nu mai aveau nimic comun decît amintirile şi copiii. Iar ea credea că şi pe copii el îi punea în primejdie. Deci, singurele care o mai puteau împiedica să nu-l ucidă erau amintirile. Mi se va spune apoi că între amintiri şi copii, o femeie normală trebuie să aleagă copiii. Într-adevăr, cine ar prefera să păstreze o amintire în locul unui copil? Da, onorată instanţă. Şi totuşi, repet, crima rămîne crimă. În clipa în care am începe să scuzăm crimele, aceasta, vrem sau nu vrem, ar fi o încurajare a crimei.

Căci circumstanţele atenuante găsite de justiţie sînt vinovate pentru multe crime care s-au săvîrşit. Sînt destui asasini care şi-au răpus victimele cu grija de a-şi asigura şi nişte circumstanţe atenuante. Dacă n-ar fi existat atîtea circumstanţe atenuante în justiţie, ar fi existat mai puţine crime. Şi puneţi, vă rog, în balanţă oamenii nevinovaţi care au murit datorită acestui fapt şi rezultatele milei greşit înţelese de judecători. S-au făcut oare criminalii mai buni? Merită oare să moară un singur om nevinovat pentru a fi noi clemenţi cu criminalii? Răspunsul meu e: categoric nu! Şi vreau să adaug că ideea în sine de circumstanţă atenuantă se bazează pe o iluzie, pe o eroare. Ce modifică, de fapt, acceptarea unei circumstanţe atenuante? Mai poate fi înviată victima? Nu, moartea unui om rămîne ireversibilă, din păcate. Atunci? Să recunoaştem că circumstanţele atenuante acţionează numai contra victimelor şi în favoarea criminalilor. De aceea, convingerea acuzării e că singura realitate de care trebuie să ţinem seama este că un om, un criminal, a ridicat viaţa altui om, unei victime.

Şi pe urmă o crimă este ea însăşi un proces. E adevărat, un proces în care criminalul îşi arogă singur rolul de instanţă care condamnă la moarte, dar un proces. Hotărîrea de a omorî este ca o sentinţă. Iar criminalul trece la executarea acestei sentinţe. Oare nu avea victima anumite circumstanţe atenuante de care acuzata, în rolul de instanţă pe care şi l-a luat, trebuia să ţină seama? Asemenea circumstanţe erau cu duiumul. Cum bănuiesc că apărarea va căuta să înduioşeze curtea invocînd circumstanţe atenuante pentru criminal, eu voi căuta să invoc circumstanţele atenuante de care trebuia să beneficieze victima şi care i-au fost refuzate. De ce ar avea dreptul la circumstanţe numai criminalii, nu şi victimele?

Iată, victima era un om hăituit. Un om care a acţionat din dragoste de adevăr. - Viaţa pe un peron

Filed under: comentarii si citate