“O alta prejudecata, mai plina de urmari, priveste ideea de decadenta.

Marturisesc ca din cand in cand imi place sa ratacesc imaginar prin preajma celor care s-au dovedit capabili sa spuna, ca Nietzche, ca tot ce nu i-a ucis i-a facut mai puternici. Umbra lor orgolioasa imi face bine. E ca o baie de incredere in fortele proprii. Caci puternici cu adevarat nu sint cei care isi ascund slabiciunile, ci aceia, din spita lui Michelangelo, care sunt in stare sa le trambiteze. Puternic e cel care are un calcai al lui Ahile si, stiind asta, are totusi curaj. Ahile, fara calcaiul lui, n-ar mai fi decat un laudaros, un fanfaron care se pricepe sa ucida si sa nu se lase ucis. El ni se impune abia prin riscul pe care si-l asuma. Incat, urmarindu-l cum se avanta in lupta, am putea exclama: Vai de cei care n-au un calcai al lui Ahile. Ei n-au nici o sansa de a se teme, de a tremura pentru slabiciunea lor si, deci, nu se pot mandri ca au invins ceva, ca au dat masura fortei lor. Ei trec prin viata fara riscuri si fara glorie. Caci eroismul lor e simpla parada. Zeii pot fi orice, dar nu eroi. Eroismul este rezervat celor are, avand motive sa se teama, nu dau indarat. Si oare, intamplator, Ahile era cel mai “iute de picior”? Slabiciunile noastre apar adesea in miezul fortei noastre. Si, invers, omul a descoperit adesea curajul in frica sau orgoliul in umilinta. Asa cum Ahile cel iute de picior are tot la picior punctul sau slab. Asaltat de presimtiri funeste, viteazul grec rage ca un leu ca sa uite de calcaiul sau vulnerabil. Si numai asa, moartea lui Ahile putea insemna inceputul nemuririi lui.

Ceea ce ma duce la cateva concluzii numai in aparenta ciudata. Ca intrebarile cele mai dramatice au tasnit adesea din oboseala. Si ca o criza spirituala, cum e cea vizibila in opera de batranete a lui Michelangelo care a pregatit manierismul, nu inseamna regres. Dimpotriva, ea era, poate, singurul progres posibil. Perioadele de exceptie au produs opere mari doar cata vreme au fost stimulate de o credinta vie. In clipa in care au transformat credinta in ritual si ritualul in dogma, n-au mai produs decat poncife. Manierismul a ferit arta Renasterii de o agonie ascunsa sub fard si a trecut-o printr-un purgatoriu spre alte zari.

Nu mi se pare, asadar, ca de la Renastere la manierism drumul duce in jos. N-am putea numi decadenta trecerea de la un raspuns sarbatorit si pietrificat la o intrebare dureroasa. Iar faptul ca figurile manieristilor par devorate de o febra fara nume si fara speranta e adevarat si fals in acelasi timp. Deoarece chiar in criza lor launtrica sta speranta. Ca intotdeauna cand reincepe sa-si puna intrebari, arta se apropie cu emotie de punctele noaste vulnerabile, cu speranta secreta ca va gasi tocmai in calcaiul lui Ahile forta pe care o cauta.“ (Un muzeu in labirint)   

Filed under: comentarii si citate