[…] Aveti dreptate, Casanova nu e un sarlatan mediocru. E un sarlatan de geniu. Ar fi nedrept, cred, sa-l bagatelizam sau sa-l insultam. Daca ne gandim bine, el n-a facut decat sa aplice prin budoare ideea iezuitilor ca scopul scuza mijloacele. E, cum spuneti, un masluitor care se distreaza pe socoteala prostilor. Crede in dragoste tot atat cat crede in bijuteriile false si sa asaza la masa de joc ca un rege pe tron, gata sa triseze si destinul. Numele lui, invaluit intr-un suras care abia mascheaza invidia, traieste si azi pe buzele multora. Sa nu-l invinuim pe el pentru asta. Si, oricum, ipocrizia nu ne-ar fi de niciun folos. Nu vom iubi mai bine gonind fantoma lui Casanova in iad,  daca frumusetea serii de primavara nu ne face sa simtim un nod in gatlej.

Dar scrieti undeva, domnule Zweig, ca viata lui Casanova este prin ea insasi o opera de arta. Si deodata tresar. Ce legatura au toate astea cu arta? Departe de mine banuiala ca v-ati gandit vreo clipa in mod serios sa amestecati arta in afaceri care n-o privesc. Totusi, nu pot sa evit cu totul orice nedumerire. Fiecare iubeste asa cum stie si asa cum poate. Si nimeni nu va primi lectii in privinta aceasta. E in firea lucrurilor. De aceea convins ca trebuie sa existe o oarecare logica in parerile noastre, nu pricep ce este “o opera” intr-un domeniu care indeobste nu ne cere decat sa ne nastem cu o inima normala. Nu-mi plac, repet, cei care arunca anatema asupra dragostei, indiferent din ce motive o fac. Si daca am trai numai pentru a ne opune plictiselii, le-am putea raspunde ca remediul lui Casanova este, oricum, mai potrivit decat aiurelile lor. Mai ales ca misoginismul este o prostie care nu mai trebuie dovedita; ca si pornirea de a nu suporta la altii succesul. Dar arta nu de plictisala se teme, ci de moarte si de-o viata care nu si-ar mai pune intrebari. Iar a o alatura unui pungas stilat care vantura lumea, considerandu-se acasa oriunde intalneste o femeie pe gustul lui este, ca sa spun asa, un abuz de limbaj.

Cu atat mai mult cu cat nu prea e nicio noutate de fond aici. Alcibiade a facut cam acelasi lucru in Atena cu secole inainte si chiar cu riscuri mai mari. Si daca scuturam bine toate aventurile din viata lui Casanova, va trebui sa recunoastem ca aici unde toate lucrurile duc spre placere, niciunul nu duce spre arta. Caci arta nu-si propune sa aleaga intre diletantii placerii si cruditii, savantii ei subtili. Ea vrea sa aleaga intre cei care traiesc avand numai interese si cei care au o speranta. Chiar dumneavoastra spuneati ca, probabil, Casanova nu si-a ridicat niciodata privirea spre bolta instelata, ca o slujnica i se pare mai interesanta decat toate operele lui Michelangelo si ca un joc de carti i se pare mai frumos decat un apus de soare la Sorrento. Ceea ce, fireste, e dreptul lui. Insa daca ne-ar pretinde pentru asta laurii artei, ma tem ca, intr-o zi, am putea ajunge la concluzia bizara ca Nero este un exemplu de opera de arta alaturi de care toti nebunii lui Shakespeare ne apar simpli diletanti; idee cu atat mai primejdioasa cu cat nebunii lui Shakespeare, in loc sa aiba mania incendiilor, au numai obiceiul de a spune adevarul facand tumbe ca sa nu ajunga cu capul pe butuc.

Filed under: Scrisori imaginare, comentarii si citate