Scrisoare domnului Zweig

Sunt dileme despre care pot sa declar deschis ca nu ma intereseaza. Mi s-ar parea fara noima sa fii pus sa alegi intre Ignacio de Loyola si Casanova, cand nici sfintenia, nici cinismul nu te atrag. Viata nu e nici pustiu, nici bordel. Si nu vad de ce-ar exista atata soare pe lume, daca el ar exista numai pentru a lumina sfintii si escrocii. Ati scris, insa, o carte despre Casanova, domnule Zweig, si, dumneavoastra, care ati afirmat odata ca istoria este nedreapta cu cei invinsi, ne sugerati ca acest apas al dragostei ar face parte dintre invingatori. Si ma intreb daca e intr-adevar asa.

Sa incep cu o marturisire. Nu simt nevoia sa protestez ca el si-a obtinut nemurirea trisand, ca la masa de joc. In definitiv este treaba istoriei cum isi imparte favorurile.  Faptul ca Wellington nu va fi niciodata la fel de cunoscut ca Napoleon nu ma impiedica sa dorm. Dealtfel, nimeni nu stie ce surprize ne mai rezerva aceasta doamna. De ce sa ne suparam ca un masluitor de carti a reusit s-o insele ca pe o femeie oarecare? Mai bine sa recunoastem ca poetii Arcadiei au ajuns sa hraneasca moliile in biblioteci, pe cand, tot povestindu-si amorurile, Casanova s-a trezit nemuritor. Si apoi, s-au intamplat lucruri mai grave in lume decat aventurile unui barbat care, traindu-si viata in bratele femeilor, a cerut ca recompensa destinului sa figureze in Panteon alaturi de Dante. Ar fi ridicol sa ne razboim cu fantoma unui batran bolnav de podagra care si-a scris memoriile pentru a-si umple singuratatea, cand exista atatea morminte nedrepte. Cel mult sa-i aranjam laurii vestejiti, cazuti intr-o parte… Altii si-au platit biletul pentru eternitate suferind? Perfect adevarat, insa Casanova n-a frustrat pe nimeni. El ne-a spus povestea aventurilor sale fara pretentia ca are dreptate; flecarind pur si simplu, comportandu-se in fata hartiei ca si in fata femeilor. Si ce vina are el ca a fost luat in serios? Cel putin, vorbeste in cunostiinte de cauza. Nu ne povesteste ca Chateaubriand despre locuri pe care nu le-a vazut. Si nici nu se rusineaza de istoriile pe care ni le spune, cum se rusina Boccaccio in partea a doua a vietii ca a scris Decameronul.

Il auzim, e drept, soptind ironic la batranete: “Toata viata am trait ca un filozof”. Si poate ca am meritat cu totii aceasta ironie din partea lui, din moment ce, fara eforturi, a ajuns sa rivalizeze in eternitate cu Goethe. Intr-o lume care incurca astfel gloriile si in care analfabetul Caglistro a avut Parisul la picioare, chiar avem nevoie, poate, din cand in cand de asemenea lectii. Insa, atentie. Un martir este intotdeauna mai primejdios decat un invingator. E preferabil sa-i citim memoriile si sa ne amuzam cata vreme reusim sa facem asta. Vom descoperi singuri in paginile lui raul de care Casanova se temea cel mai mult. Mai mult chiar decat de infern. Plictiseala. Dupa aceea, ne va ramane destul timp sa privim primavara de-afara in numele nostru.

Filed under: Scrisori imaginare, comentarii si citate