(…)Problema caracterelor în România este tristă

- Ce părere aveţi de problema aceasta a retragerii trupelor româneşti din Irak?

- După părerea mea, vreţi să vă spun sincer chiar ce gândesc eu?

- Da, evident!

- După părerea mea, într-un fel, acest eveniment - pe mine, cel puţin - m-a ajutat să văd cam care sunt agenţii de influenţă ai Americii în România… Adică, mă rog, toţi care sunt cu America, cu Anglia, cu alţii.
Eu sunt, evident, pentru retragerea trupelor noastre din Irak. Nu cred că o ţară amărâtă ca a noastră - amărâtă chiar! -, cu atâţia oameni nenorociţi care să fie chinuiţi din pricina mizeriei, îşi poată permite să trimită trupe aiurea, să facă ordine aiurea. Las la o parte faptul că războiul din Irak n-a fost pornit împotriva lui Saddam Hussein. A fost pornit pentru petrol! Or, a fi părtaş la ambiţiile imperiale şi cinice ale Americii mi se pare stupid. Am făcut cândva o comparaţie între imperiul roman şi imperiul american. Seamănă ca două picături de apă! Între altele, ştiţi că la noi în Dacia nu au venit romanii din Roma, au venit nişte legiuni care erau din Extremul Orient, de prin Orientul Apropiat. Suntem şi noi acolo în Irak, cum erau legiunile, făcute din triburile supuse de romani. Ei creau pax romana, acuma impun pax americană… Mie îmi aduce aminte exact de slugărnicia domnilor şi boierilor care făceau cărare spre Înalta Poartă la Stambul. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt un fan al liberalilor. Dar problema aceasta a ieşit după părerea mea cu intenţii electorale… E adevărat, de ce nu am face şi noi ce au făcut spaniolii, de ce nu am face şi noi ce au făcut bulgarii, ce au făcut ungurii? În cazul nostru, de ce au sărit? şi mi-a displăcut profund, dar profund, tonul ambasadorului SUA la Bucureşti şi mai ales al reprezentantului Majestăţii Sale britanice…

- Avem noi obligaţii în plus faţă de ţările care şi-au retras trupele deja?…

- Si-au permis să vorbească în particular cu Mihai Răzvan Ungureanu. Îşi pot permite într-o discuţie privată. Dar ai sentimentul că nu suntem decât nişte slugi. Suntem şi noi pe-acolo, o colonie … şi trebuie să ne prezentăm cu căciula în mână la cancelariile imperiale. Asta m-a enervat teribil…
Dar ca să vă răspund la întrebarea din urmă - n-aş trimite la eşafod pe nimeni, pentru că n-am înclinaţii, ca să zic aşa, de Robespierre…

- Spuneţi-mi, vă rog, sunt totuşi oameni în societatea civilă sau chiar în politica actuală care totuşi nu v-au dezamăgit?

- Sunt, dar nu foarte mulţi. Pentru că, după părerea mea, problema caracterelor în România e o problemă tristă.

- În anumite cărţi ale dumneavoastră sunt şi planuri care ţin de o mitologie subiectivă. În realul care ne înconjoară credeţi că pot fi identificate planuri mitologice?

- În primul rând, eu nu am niciun fel ambiţie, de a crede că opiniile mele sunt obligatoriu adevărate. Opiniile mele sunt subiective şi, ca ale oricărui alt om, sunt relative. Eu am citat mereu povestea cu discul lui Newton care are toate culorile din curcubeu când stă pe loc şi devine alb în clipa în care se învârte. Ceea ce demonstrează limpede că nu există adevăr cu “a” mare. Există numai adevăruri. ştiţi ce zicea Cioran? Spunea că vorbăria în România atinge nivelul imbecilităţii! şi aşa e! Noi avem o aplecare spre flecăreală care e naturală… şi eu cred că e cazul să ne pierdem specificul. Problema mea e să nu ne izolăm unii de alţii. Adică, sistemul care se practică în România, cum e cineva de altă părere, gata îl înjuri şi toate linşajele pe care le practică presa pe bază de “se pare”, “se zice”… Nostalgia celui din “Viaţa pe un peron” este a unuia care vorbeşte singur.

- Care este ecuaţia, secretul, acestei detaşări care vă caracterizează în comentariile politice pe care le faceţi?

Nu îmi permit să mai spun decât absolut tot ce cred!

- Dar nu e detaşare! E altceva. Am ajuns la o vârstă când nu îmi permit - dar nu-mi permit! -, să mai spun decât absolut tot ce cred! Tot ce gândesc! În al doilea rând, în afară de ce se întâmplă prin România, restul nu-mi pasă. Adică nu mă interesează ce părere produc opiniile mele pentru că nu am calcule, nu am regie. Eu sunt, în natura mea, un om cuviincios. Respect nişte reguli. Nu vreau răul nimănui, cu alte cuvinte, şi nu am în nici un fel plăcerea de a răni pe cineva, de a-mi impune eu dreptatea. Dar nici nu pot să-mi pun palma pe gură şi să nu spun ceea ce eu gândesc.

- Credeţi că dacă aţi fi rămas, prin absurd, în satul din care aţi plecat eraţi mai puţin dezamăgit, mai puţin supărat pe societatea românească?

- Acolo erau alte reguli şi altă mentalitate. Probabil că ieşirea mea din acea lume mi-a impus o altă perspectivă. Acolo oamenii nu-şi permiteau, în genere, îndoieli şi aveau puţine certitudini, dar fixe. ştiau precis că dacă vine primăvara, trebuie să pună plugul în car şi să se ducă la arat şi să semene. Dacă vine vara trebuiau să se ducă la seceriş. Dacă vine toamna trebuiau să culeagă fructele. Cu alte cuvinte timpul, natura îşi impuneau ele regulile. Pe vremea aceea, în lumea aceea, se credea cu sinceritate în religie, în Dumnezeu, în Biserică, or eu, din nefericire, am evoluat şi în sensul acesta prost. Adică eu sunt un fel de creştin “curent”. Adică sigur că sunt ortodox, nu mă voi dezice niciodată de religia mea. Nu ştiu în ce măsură cred în Dumnezeu în măsura în care el este reprezentant aşa ca în figurile clasice. Mie frică de absenţa lui Dumnezeu! Asta înseamnă că nu pot să suport ideea asta, dar nu cred în viaţa de apoi şi dacă nu cred în viaţa de apoi, înseamnă că nu cred că există ceva dincolo de ce avem pe lumea asta, în viaţa asta, nu mă face prea vesel la 80 de ani. Stiu că, mă rog, singurul lucru care e posibil e acum şi acel lucru posibil e la mine foarte subţire.

- Oricum prin ceea ce spuneţi adesea, prin comentariile dumneavoastră, aveţi o generozitate prin care acordaţi altora şansa de a vedea lucrurile mai clar în viaţă…

- Nu cred. Stiţi că eu sunt convins că tinerii nu mă înţeleg? şi e logic asta, pentru că nici eu când eram tânăr nu îi înţelegeam pe cei vârstnici. Conflictul dintre generaţii mi se pare natural. Si un bătrân ca mine e stupid să fie vanitos când a descoperit, de fapt, că vanităţile nu mai au nici un fel de preţ. Se pare că un tânăr e stupid să fie modest! Dacă eşti modest la 20 de ani, Dumnezeule mare, înseamnă că eşti destinat să duci o existenţă mediocră! La 20 de ani trebuie să crezi că vei sparge nori!
Ceea ce mă deprimă pe mine în realitatea românească, în conflictul dintre generaţii, este altceva. Am sentimentul că bătrânii inspiră ură azi şi că tinerii îi urăsc de fapt pe bătrâni…. Am avut multe dovezi în legătură cu asta şi cu cât văd că este mai sinceră ura asta împotriva bătrânilor, cu atât mă simt mai deprimat. E o lume pe care eu parţial nu o înţeleg şi parţial nu o accept. Mi se pare că erau mult mai decenţi cei din insulele Fiji, care îi duceau pe bătrâni să moară singuri în pădure…

Interviu publicat in Adevarul, 1 iulie 2006

Filed under: articole