“Intrebarile spre care ma imping unele “impresii” nu le-as pune nici unui oracol. Le prefer fara raspuns. Deoarece fara un raspuns, ele imi permit sa sper.

Poate din pricina ploilor, al caror sunet trece peste nervii mei ca o bucata de glaspapir, (…) poate din pricina nesimtirii politicienilor care, in vreme ce istoria intra in putrefactie sub nasul lor, isi vad mai departe de calculele lor netrebnice (ce fel de romani or fi astia?), revine teama, tot mai insistenta, ca suntem o generatie blestemata. Si ca generatiile urmatoare ne vor detesta ca ne-am lasat “traiti” de aceste vremuri ticaloase in care nici macar scuza ca am fost terorizati n-o avem. Totul s-a petrecut in libertate.

Nu mai e loc de indoieli, politica romaneasca e ca grajdurile lui Augias pe care le-a curatat Heracles. Dar noi nu traim in legenda. Si cine s-o curete? Romanii care nu mai au nici o speranta isi iau lumea in cap. Cei care raman nu mai vor (tot mai multi) sa auda de politica. Strainilor nu le putem cere sa repare raul facut de noi. Americanii sunt multumiti ca au slugi credincioase la Bucuresti. Europa e din ce in ce mai rece si nu intamplator cu noi.

Ca sa fug de aceste ganduri, ma intorc in trecut. Ma reapuc sa citesc, dupa ce le pusesem deoparte, memoriile lui Nichifor Crainic. Dar peste ce dau la pagina 208 unde Crainic povesteste cum a devenit in 1929 deputat?

“Iuliu Maniu a insistat sa primesc, luandu-ma pe coarda sentimentala: sa lucrez pentru taranii din mijlocul carora m-am ridicat! Am primit. Dar campania electorala, facuta alaturi de un demagog fara scrupule, care era seful politic al judetului, mi-a dezvaluit cu cruzime ce insemneaza democratia pe teren. Adversarul meu era un liberal, D. Iuca, om care trudise ca nimeni altul pentru nevoile judetului. Dar trebuia infrant cu orice pret, nu atat pentru mine cat pentru onoarea partidului national taranesc. Un agent electoral desirat la trup si la vorba il infatisa in comparatie cu mine. Se spunea despre adversar ca ar fi albanez de origine. Acesta constituia punctul culminant al discursului. “Caci ce este el? repezea intrebarea in tarani namila de agent. El este un venetic, un comitagiu pripasit pe aici. Ca sa nu-l auziti voi ca e strain, se incuie in casa si canta toata noaptea Riki-tiki-tavi, imnul albanezilor”. Riki-tiki-tavi era numele unei drame, citit de agent pe afisele Teatrului National. Auzind aceasta grozavie, taranii, a caror multime era impanata de alti agenti, strigau din rasputeri: “Afara cu el! Nu ne trebuie!” Prinzand avant, namila intorcea vorba catre mine: “Pe cand candidatul nostru - numele nu mi-l putea rosti bine!  el canta din zori pana in seara numai Desteapta-te romane pe ogoarele voastre!” “Ura! Sa traiasca!”, striga multimea, satisfacuta de aceasta isprava a mea. Apoi, venea la cuvant seful politic, demagog fara pereche. Facea mai intai un expozeu al marilor reforme savarsite de guvern in interval de doua luni. Erau atat de multe incat ar fi umplut 20 de ani. Ideea democrata triumfa mai ales cand oratorul ajungea la obarsia mea. “V-am chemat, fratilor, sa alegeti os de taran, caci candidatul nostru e fecior de plugar de aci din Bulbucata, precum eu sunt fecior de taran din Bucuresti. Ura, sa traim!” Fraza, tipata cu voce maxima si cu o bataie de pumn in piept, starnea urale nesfarsite. Taranii erau fericiti ca plugarii din Bucuresti au dat o odrasla ca oratorul.”

Si cum arata “democratia” dupa alegeri? “Sunt grupuri de deputati constelati in jurul cate unui ministru de la resorturile grase. Altii fixeaza clientelei politice onorarii: daca iti rezolv cutare chestiune, imi dai atat! Daca e vorba de o intreprindere, ma iei partas!  Iata si ministrii! Teribilul puritan de la Industrie si Comert are in jurul lui o liota de ziaristi si deputati, care devin arhimilionari peste noapte. E prieten intim cu cei mai mari afaceristi ai vremii; desigur, nu din amor platonic sau din admiratie pentru puterea lor creatoare. Voi afla peste un an ca e proprietarul celui mai mare hotel din Amsterdam! Tocmai pe-acolo si-a dosit averea sa nu i-o dibaceasca adversarii Pentru a curma coruptia, ar trebui o elita de conducatori, care sa se sacrifice in interesul permanent al natiunii. Dar unde gasesti asemenea sfinti printre oamenii politici?”

Asadar, nimic nou in “democratia” autohtona. Problema e: oare, nu suntem, in genere, apti pentru democratie? Sau nu suntem inca? Si daca n-avem “sfinti”, e o fatalitate sa alegem canalii?”

Articol publicat in Cotidianul, 23 august 2005

Filed under: articole