“Tango: In sistemul dumneavoastra interior, ati sacrificat vreodata dragostea pentru cariera, sau cariera jurnalistica pentru creatia pur culturala? Pe care dintre ipostaze ati sacrificat-o mai mult in favoarea celorlalte?
O.P.: Cred ca n-am fost fericit decit in clipa in care am putut spune si eu, ca orice om, ca am iubit. Nu ca scriitor am fost fericit si nici ca gazetar.

Tango: Cind ati iubit cel mai mult?
O.P.: Prima mea dragoste s-a petrecut cind aveam 19 ani si a ramas si acum unul dintre cele mai luminoase episoade din viata mea. Cu iluziile dragostei am inceput mai devreme, pe la vreo 16 ani…

Tango: Ce ati inceput devreme? Sa va luati in seama ca barbat?
O.P.: Nu, nu eram in postura asta, dar cred ca aveam vreo 15-16 ani, in timpul razboiului, cind am trait o intimplare idilica intr-o gara. Ea era tot eleva si pleca la Sibiu, eu plecam la Bucuresti. Am stat in gara aceea, era iarna, lasind sa treaca trei trenuri ale ei si trei trenuri ale mele. Aveam o stare, o caldura interioara, pe care n-ai norocul s-o intilnesti mereu.

Tango: Inseamna ca si fata respectiva avea aceeasi caldura daca a rezistat.
O.P.: Presupun ca da, din moment ce si ea a lasat trei trenuri sa treaca. Eram gazduit, in vremea aceea, in calitate de bursier, intr-o cladire a liceului, unde locuia si directorul liceului. Intr-o zi acesta a aparut la usa mea cu un plic alb, intrebindu-ma: „Ce-i asta?“. Era o scrisoare de la fata din gara. M-a intrebat „Ce-i asta?“ cu aerul ca un mucos ca mine se tine de prostii, primeste scrisori de amor. Culmea este ca prima scrisoare de dragoste pe care am primit-o nici macar n-am citit-o, pentru ca nu mi-a fost data.

Tango: Dar ati avut vreodata sentimentul ca dragostea este o prostie?
O.P.: Nu, dragostea nu poate sa fie niciodata o prostie. Dragostea e o sansa, un miracol.

Tango: De ce, totusi, uneori nu rezista, de ce ni se pare ca traim miracolul asta si, peste numai o luna, un an, se risipeste totul?
O.P.: Misterul asta n-a fost dezlegat de cind se vorbeste despre el. Acum, la batrinete, toate greselile sint, din pacate, ireparabile

Tango: Dar prima dragoste, de care vorbeati, a fost de lunga durata, sau a fost o explozie de moment?
O.P.: De lunga durata, trei, patru ani. Atunci nu ma mai interesa diferenta dintre eternitate si clipa.

Tango: Ce relatie ati avut cu parintii dumneavoastra?
O.P.: Am avut niste parinti de exceptie, pe care nu i-am meritat, dupa parerea mea. Pentru ca n-am stiut, cit au trait, sa le spun cit de mult i-am iubit. Si, intr-un fel, m-am dovedit cam ingrat in relatiile cu ei, considerind ca, din moment ce m-au adus pe lume, era de datoria lor sa ma iubeasca. Eu consideram ca n-aveam nici un fel de datorie sa le rasplatesc sentimentele. Am povestit recent in revista „Cultura“, si m-am referit la asta de nenumarate ori in cartile mele, despre o rana a mea, care singereaza inca dupa 52 de ani. Tatal meu a murit in 1954, in ianuarie, in urma unui accident, deoarece, dus la spital, i s-a facut operatie, dar nu i s-au administrat antibiotice, pentru ca nu era colectivist, refuzase. Si atunci regula care functiona era sa nu se dea antibiotice decit celor care erau inscrisi in cooperativele agricole de productie. Pina m-am dus eu din Bucuresti la Fagaras, pina am reusit sa fac rost de citeva flacoane de Streptomicina, tata a facut septicemie si a murit. Eram reporter la Radio in vremea aceea si m-am intors dupa marele viscol din iarna lui 1954. Am umblat trei zile prin troiene, naucit de catastrofa care se intimplase in viata mea. Am iubit-o si pe mama foarte mult, dar tata a fost pentru mine modelul cel mai inalt din viata. Nu vreau sa insist pe tema asta, dar atunci, daca n-as fi fost las, ar fi trebuit sa nu-mi pese de nimic si sa incerc sa fac un scandal monstru, pentru ca tatal meu fusese, practic, asasinat. Iata de ce nu ma pot considera un fiu care sa poata afirma ca si-a meritat parintii.

Tango: Dar ca tata cum ati fost?
O.P.: Imi fac reprosuri mari. Am un fiu, Alexandru, care e in Italia acum. Am relatii excelente cu el, e un fiu cum nu merit eu sa am, un fiu atit de bun…

Tango: Dumneavoastra nu va meritati nici parintii, nici fiul?
O.P.: Asa e.

Tango: Este o trasatura a oamenilor foarte sensibili, sa se simta vinovati…
O.P.: Nu, nu este asa si va spun si de ce. Pentru ca acum, la batrinete, toate greselile sint, din pacate, ireparabile. Cind fiul meu era copil, n-am fost alaturi chiar de toate micile lui intrebari, de toate nedumeririle lui, de toate micile lui probleme. Eu ma ocupam de lucrurile mari, sa fie totul in regula, sa-i asigur tot ce era necesar, dar viata e facuta si din detalii.

Tango: Povestiti-ne cum v-a schimbat viata aparitia unui copil. Cum l-ati asteptat si cum ati primit venirea lui pe lume?
O.P.: Am fost fericit.

Tango: V-ati dorit acest copil?
O.P.: Sigur, foarte mult. Si cred ca daca va spun urmatorul lucru, va spun tot: deseori am fost intrebat daca, dind timpul inapoi, as vrea sa schimb ceva. Niciodata, dar niciodata, n-am putut sa fac abstractie de anul in care a aparut fiul meu, 1955. Cu alte cuvinte, nu doresc sa-mi schimb viata de inainte de existenta lui. Pot sa-mi doresc sa fi facut altceva dupa ce el a aparut pe lume. El este pentru mine un punct fix.

Tango: De ce a ales sa nu mai traiasca in România si de cind e plecat?
O.P.: E plecat din 1990, dar vine foarte des in România, traieste de fapt uitindu-se spre Bucuresti.”

Interviu publicat in Revista Tango, 13 Iunie 2006

Filed under: articole