“Ii invitam la teatru. Ani de zile, pe lista mea de invitati erau nelipsiti. La Bulandra, la National, la Odeon… Le dadeam telefon intotdeauna cu emotii. Puneam cu grija deoparte cele mai bune invitatii pentru ei. Am inca in memorie timbrul vocii lor. Au venit absolut intotdeauna. Ii vad in sala aplaudand, elegant, unul superb si demn, sprijinit de bastonul cu maciucile de argint, altul cu ochii lama de cutit si pe ganduri, cu capul intr-o parte. Ii vad in cabina venind dupa spectacol – si ma vad intimidata si fastacita. Da, eram indragostita. De amandoi. De Conu Alecu Paleologu si de Octavian Paler. Nu stiam niciodata ce sa le spun. Prezenta lor ma emotiona pana la nod in gat. Taceam si ma bucuram pur si simplu ca exista… Asa cum erau. Asa cum se luptau cinstit cu ei, cu noi, cu viata lor, cu viata noastra.

Mi-e dor de ei.

Ultima data cand l-am vazut pe Octavian Paler a fost cand a plecat Conu Alecu. Nu-i voi uita niciodata privirea lucida de prieten drag, ochii atintiti spre groapa in care Conu Alecu in sfarsit se odihnea. O privire lucida, un drag nesfarsit, un respect evident pentru cel care trecuse pragul inaintea lui. O demnitate a durerii tacute. O privire care mi s-a parut ca spune: “Mai e putin si vin…” si nu mi s-a parut, asta spunea.

Azi, 8 mai, vreau sa ajung la Muzeul Literaturii, unde domnul Paler a zabovit putin. Imposibil.

Vreau sa ajung si sa-mi plec fruntea la plecarea lui. A-ti pleca fruntea… e frumoasa limba romana. A iubit-o si a slujit-o.

Un Bucuresti nebun, blocat. Soarele curge peste noi. Stiu, iubea lumina soarelui. Ultima zi cand a zabovit pe pamant, lumina a fost maiestuoasa. Mangaie lumina. Ma gandesc ca-l mangaie putin pe timidul Paler. Lumina dulce. Tineri se saruta pe strada. Soferi nervosi se injura. Claxoane. Zgomot. Lume innebunita care goneste. Mame cu copii in carucior. Agresivitate si nepolitete. Isterie si graba, multa graba. Stau cu capul rezemat de geamul murdar al taxiului si-mi vad chipul reflectat. Chip prafuit si incruntat. Nu-mi place ce vad. Am senzatia zi de zi ca alerg dupa viata mea si n-o mai ajung din urma. Si totusi… soarele curge peste noi…

Renunt. E imposibil sa ajung la muzeu.

Acasa. TV, zapez. Politicienii se cearta si isi arata limitele cu nerusinare. Un spectacol dizgratios. Isteric si fara pudoare sau bun-simt. Zapez. Pe B1TV, stire: “Trece Circul Globus pe Calea Victoriei.“ Trei care “alegorice” de carton, cu cantareti si artisti de circ imbracati in costume cu paiete, ce canta Zaraza… trec pe Calea Victoriei.

Trece Circul pe Calea Victoriei in ultima noapte pe pamant a domnului Paler!

Suprem final pentru un malitios. Divina plecare pentru un cinic. Geniala iesire din scena.

Trece Circul… si noi am ramas in Marele Balci!

A spus ca a muri inseamna pentru el a se muta intr-o stea. Indreptandu-ma spre balcon, ma tem ca nu voi vedea nici una. Ma uit la cer. O puzderie. Vreau sa-mi plec fruntea. Dar fata de care stea? Nu stiu care e a lui si care a Conului Alecu. Sau poate aceeasi. Neputinta… Imi plec fruntea in fata cerului sufocat de stele, cu gandul la el. Si atat. “ (Oana Pellea, Jurnal 2003-2009)

Filed under: comentarii si citate