“E jalnic sa-ti irosesti viata si sa n-ai curaj sa te inalti macar o clipa deasupra a ceea ce ai stricat, ai pierdut, ai irosit, sa te ridici intr-o furtuna purificatoare” Un om norocos

Atunci cand un om ajunge sa nu mai aiba indoieli, el risca suspendarea intr-o cunoastere limitativa.

De multe ori, fara  rost trantim usile “custilor” in speranta ca aerul ermetic ne va reda ideea de libertate. In acele momente nu mai vrem sa ne simtim stingheriti si limitati de sentimentele celorlalti, pentru ca ne indragim foarte mult panza de paianjen,  iar tot ce se afla in exteriorul ei  pare primejdios. Uitam ca nu putem sa ne simtim cu adevarat liberi, decat traversand puntile dintre noi si noi, si cele dintre noi si lume.

Imi place sa amintesc aici, metafora in care Maestrul expune minunat felul in care arborii se inalta imensi, dar numai unii traiesc mult, datorita crengilor ce cuteaza spre lumina.

Se spune ca, noi oamenii, “intelegem greu, din egoism, o lege pe care copacii din jungla o respecta cu o liniste de  catedrala”.

Iar pentru oameni, lumina apare odata cu acceptarea ideei de cunoastere si desavarsire spirituala si se consuma prin actiuni consonante.

“Sa te ridici intr-o furtuna purificatoare” imi suna lin, intr- o idee constanta despre omul care vrea sa-si traiasca viata fara teama si care stie sa construiasca in jurul sau.

Si cum sa devii mai bun decat esti ? Poate doar simtind ca, binele inseamna mult mai mult decat o satisfactie perfida, si intelegand ca relatia interumana este un schimb fluid al acestui bine. Daruiesti si primesti fara moneda la schimb.

As vrea sa percepem cu drag, picatura ce se prelinge spre sufletele noastre.

Filed under: Uncategorized