“Dealtfel, coincidenţă ciudată. Nu numai Don Quijote avea cincizeci de ani când şi-a început aventurile, ci şi Columb. Să fie aceasta vârsta conchistadorilor ? Să fie vârsta care îi constrânge să adune într-un gest energia risipită până atunci sau rămasă în stare latentă, care îi obligă să spună repede, să ardă ca o flacără, să concentreze, să prescurteze, să nu-şi mai permită amânări ?

Dacă s-ar fi născut cu trei secole mai devreme, Goya s-ar fi putut număra printre conchistadorii care debarcau pe ţărmuri necunoscute cu crucea într-o mănă şi cu lancea în alta, căutând aur la lumina incendiilor. El ştie cum arată cruzimea. E, cum scrie Malraux, cel mai mare poet al sângelui. În viziunile lui colcăie monştri tenebroşi, dându-ne impresia că am pătruns într-un labirint unde nu mai e nici un fir al Ariadnei, căci nimeni nu mai cunoaşte aici adevărata dragoste, cea care ne poate scoate din labirinturile fără ieşire…

O anume faţă a Spaniei ni se dezvăluie sub această mănă febrilă care nu mai ridică vălurile, ci le smulge. O Spanie sfâşiată între conchistă şi metafizică; în care Marele Inchizitor însuşi se abonase discret la fasciculele Enciclopediei şi care, după ce a aprins ruguri ca să-l apere pe Dumnezeu, a dansat ca să uite. O Spanie care ciocneşte paharele de cristal şi pe neaşteptate ele se umplu de sânge, care descoperă cum sub bijuterii se deschid răni.

Corăbiile acestei Spanii nu mai pleacă acum spre tărâmuri îndepărtate. Prin Goya, Spania şi-a înarmat expediţia spre labirintul din sufletul ei. Iar aventura nu mai aduce corăbiile gemând de aur, ci o artă care are febra conchistadorilor. Goya se grăbeşte din ce în ce mai mult. Trece peste detalii. Are din ce în ce mai puţină vreme să cizeleze şi să revină. Ca orice conchistador trebuie să supună repede, să smulgă aurul şi pietrele preţioase de unde le găseşte şi să împodobească femeile pe care le pictează şi care, când sunt frumoase, au o frumuseţe stranie. Lucrează repede, aproape furios. Cere modelelor doar două-trei ore de pozat şi taboul e gata. Conchistadorii sunt întotdeuna grăbiţi. Linia sa e fierbinte şi spontană, căutând mereu să ne dezvăluie cât mai mult dintr-o singură trăsătură. Ca şi cum pictorul ar fi ameninţat dintr-o clipă în alta să-şi înceteze lucrul.

Va mai trăi totuşi treizeci şi şase de ani după ce a surzit. Cât vor trăi Modigliani şi Toulouse-Lautrec cu totul. Van Gogh a avut la dispoziţie în Provenţa numai doi ani şi jumătate pentru a târâ în istoria picturii toată acea explozie de soare şi de galben care reprezintă opera sa principală. După numai un an şi jumătate de la prima criză, boala i-a smuls definitiv penelul din mâini. În schimb, Goya va picta şi la optezi de ani. Dacă s-a grăbit, a făcut-o pentru că nu era omul nuanţelor. Boala l-a silit să afle că geniul său nu stă în discreţie, ci în vehemenţă.

Dar ce speră un artist care se înconjoară de coşmare ? Că se va vindeca de frică prin frică ? Sau caută pe cea mai aspră cale consolarea ? Goya nu coboară în infern, ci devine infern. Şi pe măsură ce-l privim, ne apare din ce în ce mai enigmatic. Nu e un intelectual rafinat, zic unii, şi, totuşi, ridică el torţa iluminiştilor, sau cel puţin pare că face aşa, nu se fereşte să scruteze chipul cel mai oribil al mizeriei umane şi să pună pe răni podoabe, e prim pictor al curţii regale şi e suspectat de Inchiziţie că-i înşeală şi pe rege şi pe Dumnezeu, ascunde sub măşti de carnaval coşmaruri, îngrămădeşte schiţe de dezastre în faţa sa cum ar îngrămădi aur în corăbii după ce l-a jefuit, îşi culcă fruntea în mâini şi în acest timp în spatele lui lilieci enormi şi bufniţe cu ochi sticloşi deschid aripi sumbre şi nu ne dăm seama dacă cel care stă cu obrazul cufundat în mâini râde pe ascuns sau ignoră totul, dacă prezumtivul cruciat împotriva monştrilor din Capricii n-a trădat cauza raţiunii şi n-a trecut de partea lumii infernale… cu acest pictor trebuie să fim circumspecţi.

El procedează, poate, ca şi creatorii măştilor groteşti din arta neagră care dau imagine duhurilor din dorinţa de a le exorciza, de a le face neputincioase.

Desenul lui Goya este acum mai abrupt. Gestul mai nerăbdător. Pictorul ne aduce în faţă lucruri oribile parcă pentru a ne atrage atenţia: nu vă prefaceţi că nu ştiţi. Şi ca să nu mai existe nici o îndoială, îşi comentează desenele. ” Nu le treziţi ! Somnul este adesea singura fericire a celui nenorocit”, scrie el sub o scenă care înfăţişează patru fiinţe nenorocite dormind într-o închisoare. Dar tot el e primul care nu ascultă de această poruncă. ” Asta nu se poate privi”, scrie sub o execuţie. Dar tot el e primul care priveşte atent supliciul. Şi poate are dreptate.

Uneori curajul nu-ţi cere dacât să nu refuzi să înţelegi, să tragi o concluzie din ceea ce vezi. Goya ştie că trebuie să spună ce are de spus înainte ca Inchiziţia să-şi dea seama ce se ascunde în spatele desenelor şi al vorbelor. Şi poate chiar îşi caută chipul întorcând cadavrele ca să le privească obrazul. Cu alte cuvinte, caută curajul înlăuntrul fricii şi raţiunea înlăuntrul labirintului. Ridică braţele celui împuşcat în Execuţiile din 3 mai şi-l crucifică în faţa plutonului de execuţie. Scrie sub o scenă de spânzurătoare: ” Nu se poate şti pentru ce”. Dar, de fapt, se întreabă de fiecare dată: pentru ce ?

Şi în timp ce fumul se amestecă cu strălucirea aurului, Goya transformă umbra în altceva decăt a fost ea la Rembrandt. Nu în filosofie, ci în pamflet. Contrariul acestei umbre nu este lumina, ci flacăra.

În fond, umbrele lui Goya sunt o flacără neagră. Din pricina grabei linia arde.”

Articol publicat in Flacara 1272, 25.10.1979

Filed under: Uncategorized