“M-am gandit sa inchei azi seria de “farame” cu cateva pe care le pusesem, pana acum, de-o parte. O fac, intre altele, si pentru a infirma ipoteza ca “autocenzura” e insomniaca, nu atipeste niciodata, oricat ne-am lauda cu libertatea de a spune “orice”.

Cea mai mare diversiune care impiedica la noi o minima luciditate este “optimismul” nesincer. Acest soi de “optimism”, dispus  sa indulceasca orice dezastru, a jucat mereu un rol important in tendintele noastre oportuniste, in specialitatea noastra de a sta “supt vremi”. Bineinteles, e firesc ca omul sa spere (grecii au inchis nu intamplator speranta, impreuna cu toate relele, in cutia Pandorei), dar noi am transformat optimismul in altceva: in sedativ, in scuza pentru lasitati, pentru pasivitate, in mod de a ne minti, in camuflaj perfect, ba chiar onorabil!, pentru a suporta orice, oricat, cu argumentul “sa fim, macar, optimisti”.

Tot fatalismul nostru nefast are la baza acest “optimism fraudulos” care ne-a permis sa ne imaginam ca acceptarea “raului” e mai putin vinovata daca “avem incredere” ca binele va birui, totusi, pana la urma.

De cate ori mi s-a explicat mie ca nu e frumos sa fii “negativist”, ca nu e de bun-gust sa te arati “pesimist”? Ca, astfel, demoralizezi, inoculezi in sufletele compatriotilor otrava indoielilor? De cate ori mi s-a atras atentia, mustrator, ca romanii asteapta altceva, nu temeri, nu ingrijorari? Daca nu poti sa le oferi ceva “constructiv”, e mai bine sa taci, mi se sugera.

N-am tacut. Am preferat sa nu spun tot ce gandesc. Am incercat sa tin seama de reprosurile care mi se faceau, turnand o cantitate rezonabila de apa chioara in judecatile mele care mi se pareau prea ingrijorate, pentru a le face acceptabile. Nu m-am putut alatura “optimistilor”, deoarece cu politicienii actuali (si cei de la putere si cei din opozitie) a fi optimist, doar fiindca asta te scuteste de argumente, este, azi, ori o minciuna, ori o forma de cinism, daca nu e vorba de pura prostie. Dar mi-am exprimat cu prudenta temerile. Le-am diluat, straduindu-ma sa par mai putin antipatic in ochii celor care n-au chef si timp pentru disperari.

Cu rezultate minore, ce-i drept. N-am fost lovit cu pietre, cum s-ar fi intamplat daca as fi spus pe sleau ce cred (de pilda, ca noi romanii nu suntem pregatiti poate nici apti, asa cum aratam acum, pentru democratie si ca democratia insasi e cam peste tot in criza), dar m-am ales cu o faima proasta de “sceptic”, de individ caruia nu-i place nimic, caruia ii “pute” totul. Poate, am starnit chiar compasiune prin “acreala” mea. “Saracul - isi vor fi zis unii -, asta e in stare sa intunece orice realitate.”

Ceea ce nu banuiau ei e ca lucrurile stau si mai rau in ce ma priveste. Nu numai ca nu gasesc nimic bun in mocirla pseudo-istoriei de azi, in care prospera doar mitocania, hotia si lipsa de rusine, dar teama mea (pe care n-am indraznit s-o marturisesc cu totala franchete niciodata, dar o voi face intr-o zi) e ca, daca vom continua sa consideram “ilegitima” spaima de ce poate urma pentru Romania, ne asteapta un final de destin istoric. Caci tot ce-am reusit in ultimii saisprezece ani a fost sa oferim canaliilor si hotilor sanse pe care nu le-au avut in regimul comunist.

Nazismul si comunismul au esuat in crearea “omului nou”. Au esuat fiindca s-au bazat pe teroare. Folosind alte mijloace, America a reusit. Cred ca putem vedea primele semne, azi, si la noi. De nu ma insel, Italo Svevo zicea ca marea greseala a regimurilor totalitare a fost cenzura. Ea a stimulat “lectura radioscopica”, acel gen de lectura care urmarea, mai ales, ceea ce se spunea printre randuri. Si, indirect, a stimulat interesul pentru cultura. Azi, cand orice poate fi spus, cartile nu mai sunt interesante. Romanii prefera ineptii precum “Ciao, Darwin” sau “Vacanta mare”.

Nimeni, la nivel oficial, nu vrea sa consimta ca terorismul face parte dintr-un “razboi al civilizatiilor”. Dar, de fapt, la asta asistam azi. In plus, nimeni nu vrea sa consimta ca lupta este inegala. Crestinismul e o religie obosita, decadenta. Credinta s-a retras in ritual, in spectacol. Dumnezeul nostru e cam plictisit. In schimb, Allah, pornit sa-si ia revansa pentru infrangerile suferite in timpul cruciadelor, incurajeaza fanatismul. Iar America, in loc sa priceapa in ce primejdie se afla civilizatia pe care ne-am obisnuit s-o numim “a noastra”, nu face decat sa ofere fundamentalismului islamic argumente. America (in fond, nu America, e vorba de anturajul lui Bush) nu vrea sau nu e in stare sa inteleaga un adevar banal, impus de realitatile ultimilor ani: ca progresul tehnic a dat posibilitatea “omului din pesteri” sa foloseasca Internetul si bomba, in locul batei. Si ca ar trebui facut ceva pentru a opri progresul sa mai produca regres.

Cred ca incepi sa fii cu adevarat batran in clipa in care ai sentimentul ca ai devenit “inactual”. Cand simti ca lumea in care traiesti nu mai e lumea ta. Cand, pentru a iubi viata mai departe, ai nevoie sa nu mai iesi pe strada, sa ramai in camera ta, privind pe fereastra cum se clatina, in lumina amiezii, otetarii in curtea vecina si cum curg norii pe cerul spalacit de amintirea verii.

Romania actuala e o excelenta scoala de corectie unde se poate invata putina melancolie.”

Articol publicat in Cotidianul, 15 septembrie 2005

Filed under: Uncategorized