În multe nopţi, nu visez nimic. Sau, poate, uit ce-am visat. Sunt, dimineaţa, ca o plajă pustie pe care au spălat-o valurile. Când visez, însă, visez, de la o vreme, încăperi ale căror uşi sunt încuiate. Şi interesant e că scenariul se repetă. Într-o primă fază, trec prin spaima că sunt prizonier. Mă învârt prin încăpere, încercând să-mi stăpânesc panica. Dacă nu reuşesc, mă trezesc buimăcit de emoţie, speriat, gata să strig. Dacă reuşesc, invariabil, se petrece acelaşi lucru. La un moment dat, uşa pe care m-am străduit în zadar s-o forţez se clatină din balamale, ca bătută de vânt, sau încetează să mai opună rezistenţă. Nu trebuie decât s-o împing uşor. Atunci, mă năpădeşte, brusc, altă panică. Oare ce mă va aştepta dincolo de uşă? După ce, înainte, nu-mi dorisem decât să scap din acea încăpere, acum mă tem s-o părăsesc. Mă încearcă un ciudat regret că mă voi despărţi de ea. Mă uit cu tandreţe înapoi, îndelung, înainte de a-mi lua inima în dinţi să împing uşa. - Deşertul pentru totdeauna

Filed under: comentarii si citate