“Milanezul e pragmatic prin excelenţă. El dispreţuieste cam tot ce se află la sud de Roma, inclusiv Roma, şi nu pregetă să declare că s-a săturat să muncescă pentru ca Napoli să cânte. Din perspectiva sa, tot ce nu e avantajos din punct de vedere practic n-ar merita să existe. Nici istoria nu-i inspiră un prea mare respect. Însemnul heraldic văzut peste tot in Roma, SPQR, el îl tălmaceste în bătaie de joc: Sono paesani quelli romani (”Sunt ţărani acei romani”). Cât despre sentimente, e mai bine să te abţii să discuţi la Milano. Sentimentele sunt o afacere privată. Dincolo de universul intim unde (sper) pragmatismul renunţă la regulile sale, pentru a consimţi că se poate iubi si nerentabil, ba chiar in pierdere câteodată, deoarece, pentru a-l cita pe Pascal, inima are alte raţiuni decât raţiunea, sentimentalii se văd trataţi la Milano, ca sicilienii sau calabrezii. Sunt priviţi cu un amestec de compasiune şi condescendenţă. Reprezintă o categorie inferioară, sortită ratării, marginalizării, neavând acces în aristocraţia pragmatismului milanez pentru care numai reuşita e demnâ de atenţie. Eşecul, sub orice formă, nu merită nici măcar un dram de înţelegere, iar sfinţii provoacă, probabil, milanezului “pur-sânge” rezerve tot atât de mari ca nebunii si eroii. Ce să admiri la un sfânt ori la un erou? se întreabă el, probabil. Faptul că sfântul consideră bicisnice ambiţiile si vanităţiile lumeşti? Ori că eroul e dispus să moară pentru un ideal? Aşa ceva nu-l poate impresiona. Pragmaticul perfect are cu totul alte criterii. Pentru el, paradisul e posibil doar pe lumea aceasta, chiar dacă la biserică admite teoretic ce zice preotul. Mai mult, paradisul e burghez. În el există, inevitabil, bănci, bursă, saloane pentru ultimele tipuri de automobile. În paradis, se încheie tranzacţii. Cei care ies în câstig rămân pe loc şi îşi măresc parcela. Faliţii se duc în Infern. Şi ce ideal îţi poate cere să mori? Ideal e să trăieşti bine, să ai bani, să te bucuri de succes, să faci afaceri prospere, pe fundalul muzicii lui Verdi.

Milano e o metropolă bogată, calculată, practică, modernă şi rece. Cu buzunarele goale sau pline doar de mărunţiş, te simţi, în ea, de oriunde ai veni, puţin sicilian. La drept vorbind, cred că abia în Milano mi-am dat seama că mă lega o anumită tandreţe de pământul sărac al Siciliei. Şi nicăieri nu mi-au fost napolitanii mai simpatici. Mi-au amintit, cu duioşie, de hamalul care, refuzând să ia cuiva bagajele, a zis pe un ton vesel: “Nu, domnule, azi am mâncat”. Un milanez s-ar strâmba, indignat, auzind o asemenea insolenţă şi ar bombăni, mânios, că “sudul” trăieşte pe spinarea “nordului”.

Febril si exact, milanezul dă impresia că preţuieşte doar geniul inventiv la Leonardo a cărui statuie de bronz am întâlnit-o în faţa vestitului teatru liric. În muzee, nu lipsesc marile valori, fără să atingă prin număr prestigiul celor florentine, însă ceva mă împingea să mă găndesc la felul cum milionarii americani adună pânze celebre râvnind să cumpere distincţia spirituală ce lipseşte averilor. Biblioteca Ambrosiana, unde se află un Vergiliu adnotat de mâna lui Petrarca şi un in-folio de dimensiuni impunătoare cu desene şi calcule ale lui Leonardo, era aproape goală când am fost eu acolo.

Ca să-şi justifice egoismul, milanezul e, uneori, filantrop. Poate nu întâmplator, aici a apărut instituţia caritabilă care se cheamă Il telefono amico, ce oferă tuturor celor disperaţi şi singuri, sinucigaşi prezumtivi, şansa de a forma un număr de telefon la care răspunde cineva dispus să le dea un sfat sau, pur şi simplu, să le asculte confesiunea. Dar durerile sunt, in acestă capitală financiară a Italiei, mereu fără chip şi, de multe ori, fără nume. ” (Drumuri prin memorie)              

Filed under: comentarii si citate