„Prin acalmie, mexicanul se resemnează parcă. Renunţă la orice exces. Renunţând la pasiunile lui, ar semăna cu vulcanii care dormitează şi cu dragostea care decade în rutină după ce a visat absolutul.” – Caminante

Absoltul în dragoste este diferenţa între pasiunea adevărată şi „mda…îmi place oarecum”. Carnavalul iubirii se oraganizează extrem de rar. De obicei, avem parte de spectacole mediocre. Şi ne amăgim că asta înseamnă fericire.

Ne este frică să visăm la mai mult. Şi la mai bine. Ne speriem tocmai în prezenţa persoanei pe care o adorăm. Apoi regretăm. Pentru că aşa ne-am obişnuit. Să avem o viaţă de regrete.

Şcoala, părinţii, sau bunicii ne bombardează pur şi simplu încă de la vârste fragede cu sfaturi de genul: „să fii cuminte, mamă”. Toată viaţa? Nu avem voie să ne permitem nici cea mai mică nebunie? Atunci mai putem numi aşa ceva „viaţă”?

De cele mai multe ori, oamenii care şi-au înfrânat în totalitate pornirile fireşti au ajuns fiinţe nefericite.

O inimă care tinde spre infinit este soarele din privirea fiecăruia. Acea privire arzătoare care îl face pe oponent să se îngălbenească. Sângele parca i-a îngheţat în faţa măreţiei pe care o contemplă.

Pielea i s-a făcut deja ca de găină. Şi asta deoarece nu şi-a imaginat vreodată că există în această lume oameni capabili să îşi propună mai mult. Să lupte pentru mai mult. Şi să trăiască cu adevărat. Asta este tot ceea ce contează. Restul sunt doar cuvinte.

Filed under: comentarii si citate