Cel din urma drum…
“Mi-au ramas in memorie doar geamul murdar pe care ma uitam afara si o senzatie de frig umed. Moartea tatalui meu nu insemnase doar pierderea unui parinte. Se naruise principalul meu suport sufletesc. La nici 28 de ani, viata mi se parea, brusc, goala. Se intamplase ceva brutal, neasteptat, imprevizibil, care ma lasase fara copilarie, fara adolescenta, fara sens.” (Daniel Cristea-Enache - Convorbiri cu Octavian Paler).
De multe ori, poate, nu suntem recunoscatori pentru dragostea si grija cu care ne inconjoara parintii nostrii si consideram ca aceste lucruri ni se cuvin, sunt firesti si de la sine intelese. Simtim prezenta lor alaturi de noi ca pe o certitudine, ca un punct de reper la care putem intodeauna sa ne intoarcem sau sa cerem un sfat. Tocmai de aceea, momentul cand esti chemat sa iti duci tatal pe ultimul drum, este unul din cele mai triste si dureroase momente ale vietii. Oricat l-ai putea prevedea sau te-ai pregati pentru el, durerea tot la fel de intens se simte. Poate si pentru ca atunci resimtim cel mai acut duritatea faptului ca “tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna” (Scrisori imaginare) si constientizam ca ”“mai tarziu” devenea “prea tarziu””(Autoportret intr-o aglinda sparta). Isi fac loc in sufletul nostru regretele si intrebarile legate de timpul irosit, de gesturile si sentimentele neexprimate sau de cuvinte nerostite:
“Avem timp pentru toate.
Nu e timp pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.” (Avem timp - Scrisori imaginare)
Odata cu aceeasi curgere a timpului, probabil vom invata ca “loviturile vieţii nu sunt numai distructive, ci şi constructive; ca loviturile ciocanului în dalta unui sculptor priceput”. Si, as spune, ca prezenta celor plecati poate ramane vie si reconfortanta, in special prin amintirile marunte care trezesc duiosie si mangaiere in sufletul nostru: “Dimineata, cand ma trezeam, tata isi freca obrazul tepos de obrazul meu. Si eram, de fiecare data, fericit.” (Daniel Cristea-Enache - Convorbiri cu Octavian Paler).
Filed under: comentarii si citate
Ma simt descumpanit cand vad colegi care au probleme si incerc sa ii ajut citandu-l pe Octavian Paler.Raspunsul lor: te crezi atotstiutor si ironic …asa este vazutul Paler de cei din generatia mea (clasa a Xa) .Chiar ca tot ce vine merge spre mai rau
Andrei, tu trebuie sa citesti mai departe.Nimic nu e mai frumos decat o carte buna. Iar ale lui Octavian Paler toate sunt foarte bune.
Toti purtam, Alex, niste disparuti dragi in spate.Ei, asta e! Mergem mai departe, carandu-i printre amintirile noastre, iubindu-i, iertandu-i, iertandu-ne…
@inutil
Faptul ca incerci sa ii ajuti este un lucru laudabil si de admirat, insa nu poti sa ii ajuti pe cei din jur fara ca ei sa si vrea sa iti accepte ajutorul. Probabill in clasa X-a pentru marea majoritate exista alte preocupari decat sa se aplece foarte mult asupra lor insisi. Nu trebuie sa te simti dezorientat sau descumpanit, pentru ca, pana la urma, fiecare are drumul sau propriu in viata si momentele (daca acestea vor exista) in care va vrea sau va simitii nevoia sa faca acest lucru. Tot ce poti sa faci este sa oferi, fara a dori neaparat sa primesti inapoi o reactie pozitiva. Este posibil ca sfatul tau sa fie apreciat chiar daca, din bravada, ti se va spune exact pe dos. Sau, poate, vei reusi sa pui pe cineva pe ganduri mai devreme sau mai tarziu.
Cum spunea si Magdalena, ti-as recomanda si eu sa citesti mai departe ceea ce simti ca rezoneaza cu sufletul tau si te ajuta in dezvoltarea ta ca om. Iar Octavian Paler, este o alegere excelenta :).
@Magdalena
Asa e, Magdalena. Multumesc pentru comentariu:)
“Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.” (A.Paunescu - “Repetabila povara”)
“(…)Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uitã curând,
Si nu vãd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încã nu e potop pe cuprins,
Desi plouã mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care pãrinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduitã de plâns. ” (Idem)
Lavinia, ai ales unele din cele mai frumoase versuri scrise in memoria parintiilor. Ma cutremura de fiecare data cand recitesc poezia lui A. Paunescu. Multumesc.