[…] Inteleg, domnule Zweig, ca nu v-ati gandit nicodata sa ii rezervati un loc la Luvru cavalerului de Seingalt. Dupa cum stiu prea bine ca viata isi bate joc de ipocriziile retorice. Daca ma declar impotriva unei comparatii, pe care, poate, insusi Casanova ar fi suspectat-o, o fac deoarece in aceasta seara inteleg si altceva. Ca nu e in avantajul nostru sa fim ipocriti aruncand cu pietre in Casanova, e de datoria noastra sa-l compatimim. Nu e putin lucru sa ai atatea prilejuri de a te opri undeva si sa le pierzi pe toate. E un nenoroc sa nu simti niciodata ca trebuie sa apartii in intregime unui singur cer si unei singure infrangeri fericite.
Si de ce n-am protesta si in numele dragostei? Casanova a inceput prin a sfida Inchizitia si a sfarsit prin a se pune in slujba ei, devenind informator al Inchizitiei. Daca l-am accepta, ar insemna sa nu ne pese ca exista si iubiri care sfarsesc la fel. Care transforma revoltati in complici.
Ce ramane atunci din Casanova? Un invingator? Fie, domnule Zweig. Dar nu neaparat pentru ca si-ar fi obtinut acest drept, ci pentru ca nu merita sa figureze printre invinsi. Printre cei care trecand Rubiconul au stiut ca la Roma nu-i asteapta decat o seara inalta si calda in fata careia inima lor va capitula. Daca ei nu-si striga bucuria, este numai pentru ca li se pare mai convingator sa vorbeasca normal.

Filed under: Scrisori imaginare, comentarii si citate