Voi aborda o temă care mă fascinează de multă vreme şi pe care, iată, am regăsit-o în textele Maestrului. Mi-am permis ca însuşi titlul capitolului din Calomnii Mitologice să fie reluat aici, pentru a defini articolul meu. Sigur că, în ceea ce mă priveşte, subiectivismul şi-a spus foarte clar cuvântul, pentru că subscriu în totalitate opiniilor Maestrului, referitor la acest subiect.

Amintiţi-vă, vă rog, că toată aventura lui Don Quijote depinde de şansa de a avea cui s-o închine. Fără Dulcineea, lupta sa cu morile de vânt nu mai are sens. Şi, iată-ne, doamnelor şi domnilor, în faţa unei surprize de proporţii. Acest, aparent „nebun patentat” a rezolvat, practic, cea mai încâlcită problemă a filosofiei, şi anume rostul vieţii. Pentru noi, care-l privim ironic pe bunul cavaler, viaţa e un drum între o naştere şi o moarte, pe care, uneori, nu prea ştim ce vrem. Avem vanităţi, ambiţii, alergăm după bani, după succes, după glorie. Şi, din când în când, în sufletele noastre se strecoară o îndoială, o teamă de zădărnicie. Ne întrebăm, descumpăniţi şi melancolici, dacă viaţa nu e absurdă, totuşi. Ei bine, doamnelor şi domnilor, pentru Don Quijote nu există deşertăciune! Nu există absurd! El are un ţel limpede spre care merge oricât ar râde ceilalţi de el. Setea de glorie? Nu, gloria nu e pentru Don Quijote decât un trofeu pe care vrea sa-l depună la picioarele Dulcineii. În centrul dorinţelor lui nu vom găsi nici goana după succes, nici alte ambiţii sau vanităţi care, vai, ne fac să uităm că viaţa e un simplu episod, dar nimic nu se compară cu ea. În centrul „nebuniei” lui Don Quijote e o pasiune! Fără ea, Don Quijote s-ar întoarce acasă şi şi-ar arunca într-o magazie armura.

Acest bătrân care li se pare unora caraghios propune, deci, trei principii. Unu: nu se poate iubi, cu adevărat, decât o singură dată. Doi: dragostea e un motiv suficient pentru a trăi. Trei: important în viaţă e să ne străduim pînă la capăt.

Se poate spune, oare, mai simplu şi mai logic, de ce muzele sunt, ca la spanioli, trei – Dragostea, Viaţa şi Moartea? Şi e aceasta o logică de om nebun?Nu cumva, dacă Don Quijote e nebun, înseamnă că e ceva în neregulă în normalitatea noastră? (Calomnii mitologice)

Logica Maestrului mi-a fost întotdeauna temă de meditaţie, exerciţiu de gândire… Şi la capătul gândirii nu am putut decât să subscriu acelei logici, nu că aş fi un yesman pentru că nu sunt deloc, însă invariabil, la acelaşi final am ajuns. Şi sunt convinsă, şi ştiu că nu doar mie mi s-au întâmplat toate concluziile, întregi revelaţiile, chiar dacă folosesc un cuvânt mare acum, ci majorităţii care l-a citit pe Octavian Paler. Pentru mine a fost un învăţător şi nu pot decât a mulţumi pentru asta. Maestrul a pus sub semnul întrebării nebunia lui Don Quijote. Şi pe bună dreptate. Nu a mers mai departe, în mod public, afişat, pentru că, modelator de spirite fiind, de caractere, nu şi-a permis să influenţeze. Fireşte. De facto, dar şi conformat unui anume De jure, asumat ori nu, acesta este rolul unui maestru. Ce am înţeles eu din povestea lui Don Quijote? Că toţi ceilalţi erau nebuni, cavalerul fiind singurul normal… Eh, eu îmi permit a merge mai departe, fiind doar un discipol, umil învăţăcel. Care vrea a accede…

El şi-a fixat o misiune şi a decis s-o ducă pînă la capăt, oricât ar chicoti cei din jur. Spuneţi, poate fi aşa ceva o logică de nebun?[…] Don Quijote îşi trăieşte convingerile cu o linişte care pe noi ne nelinişteşte. (Calomnii mitologice)

Cred că cei care etichetează drept nebun pe cineva ori ceva, gîndesc la acest termen şi îl consideră în termeni relativi. Poate că ar trebui revăzut şi redefinit, în termeni absoluţi. Precum prostia, nebunia e absolută, zic eu. Eşti geniu sau nu. Eşti cretin sau nu. Eşti nebun ori nu. Eşti eretic sau…, asta e o altă poveste. Iertat îmi fie limbajul, însă nu ştiu dacă în anumite situaţii, condiţii, nu cumva este nerecomandată o cale de mijloc. Pentru că o asemenea sintagmă în limbajul şi accepţiunea românilor, nu ar însemna altceva decât: Merge şi aşa.

Tot ceea ce am avut şansa de a citi din scrierile Maestrului m-a lăsat să înţeleg inclusiv acest lucru şi nu cred că se poate numi extremism asta, dimpotrivă… O anume luciditate care nu îi e dată oricui. Iar pe urmă, liniştea care nelinişteşte…

Filed under: comentarii si citate