“La 80 de ani e foarte greu sa ai iluzii!

- Domnule Octavian Paler, vă rog să-mi spuneţi dacă astăzi vă mai simţiţi încă într-o gară de tranziţie - precum scriaţi în cunoscutul dumneavoastră roman “Viaţa pe un peron”?…

- Gara de tranziţie… Ar însemna să mai am un viitor… Însă eu nu mai am decât trecut. La 80 de ani e foarte greu să ai iluzii. Eu, practic, nu mă mai pot aştepta la nimic bun. În faţa mea este doar o bătrâneţe din ce în ce mai penibilă, am impresia… La vârsta mea, un om nu se poate baza decât pe trecut, pe amintiri. E, cum s-ar spune, mai mult noapte în urma lui decât ziuă. Ce mai pot aştepta eu şi un om, în general, la 80 de ani? Ce mai pot spera? Cel mult mă pot ruga lui Dumnezeu să fie indulgent cu mine. Eu trăiesc singur între cărţi, sufăr de mai multe boli. Sunt obligat să constat că toate greşelile pe care le-am comis sunt definitive, ireparabile… şi că nu mai am nicio şansă să fac greşelile pe care nu le-am făcut până acum. şi pe care le regret că nu le-am făcut!

Dar asta e. Într-un fel, încerc să uit de toate astea, încerc să trec peste acest prag fără să mă las prea mult bântuit de melancolii, de regrete, de îndoieli, de speranţe, vă daţi seama. Speranţele sunt pentru mine la această oră foarte subţiri. Nu te poţi prinde de ele. Câţi ani aveţi?

- Am 42 de ani…

- Ei, la 42 de ani nu aveţi cum să mă înţelegeţi… La 42 de ani şi pentru mine - cum e probabil şi pentru dv. moartea era problema altora. Nu era şi problema mea. Acum a devenit şi problema mea, iar de la un timp încoace aş zice (mă rog, e un punct de vedere foarte egoist, evident) moartea este numai problema mea.
Altfel spus, e greu să mă uit cu prea mult optimism la asta. De altfel, eu nu fac parte din categoria atât de frecventă, atât de răspândită în România a optimiştilor. Se pare că în România un singur pesimist e acceptat, şi acela numai la catedrele de filozofie Schopenhauer…

- În acelaşi roman aveaţi o întrebare foarte dură şi incitantă: pe cine aş mai trimite la eşafod? Pe cine aţi mai trimite astăzi la eşafod, gândindu-ne la viaţa din jur?…

- O să mă refer mai întâi la “Viaţa pe un peron”. În primul rând că atunci aveam altă vârstă, eram într-un alt context istoric. şi aveam şi un alt tonus. În “Viaţa pe un peron”, ca să mă explic, e un lung monolog despre frică, pentru a-mi da curaj. Si atunci aveam nişte atitudini poate mai radicale. În vremea respectivă eram mai radical decât astăzi pentru că puneam toate nenorocirile care ni se întâmplau pe seama unor dizgraţii istorice. şi mă gândeam că într-o vreme de normalitate România ar arăta cu totul altfel…

- Si astăzi, cum vedeţi lucrurile?

- Marea mea deziluzie după 89 este că trăim libertatea într-un mod mult mai urât, mizerabil după părerea mea. Si, practic, descoperirea care m-a şocat, m-a zdruncinat, cel mai rău este că am văzut după ce s-a ridicat capacul - cum arată de fapt societatea românească, pe care, mă rog, altădată o idealizam. Astăzi mi se pare că mitocănia nu mai e un accident la noi, că nici alte defecte, cum ar fi de pildă oportunismul, servilismul, nu sunt chiar întâmplătoare. Mă tem că veacurile de dizgraţie istorică pe care le-am trăit - avem explicaţii fără îndoială - nu sunt o scuză. După părerea mea, tendinţa noastră a devenit de-a lungul istoriei să ne căutăm scuze, nu explicaţii.

Adică, cum să spun, am pus în cântar toate scuzele posibile de-a lungul anilor. Am dat vina inclusiv pe Dumnezeu că şi-a întors faţa de la noi, am dat vina pe soartă, am dat vina pe faptul că geografia la noi a produs istorie, am dat vina pe toate. Un singur lucru nu vrem să vedem în niciun chip şi nu o să-l vedem, după câte cred eu că această ticăloasă de clasă politică - îmi permit să o consider aşa ticăloasă şi netrebnică! -, ilustrează perfect societatea românească. Clasa politică nu este altfel decât societatea românească. Nu americanii au votat în 90, nu americanii sau ruşii au votat în 92, în 96, în 2000, în 2004… I-am făcut pe toţi ăştia să intre în parlament, să intre în guvern şi aşa mai departe.

Adică, cum să vă spun, eu sunt într-o situaţie imposibilă în acest moment - sufleteşte vreau să spun.

-În ce sens?

-În sensul că nu mă pot dezice de calitatea mea de român. Asta face parte din destinul meu! Părinţii mei au fost români, eu sunt urmaşul părinţilor mei şi, în consecinţă, calitatea mea de român nu este opţiunea mea. Eu pot să devin, dacă aş vrea, cetăţean al altei ţări, dar naţionalitatea nu mi-aş putea-o schimba. Este un contract pe care nu l-am făcut eu şi e groaznic, credeţi-mă, dramatic, tragic să crezi, cum cred eu - eu chiar cred! - că există o singură patrie pentru orice om normal. Restul sunt ţări. Să crezi asta şi când te uiţi în urmă, în jur, să vezi ce văd eu: multe lucruri care îmi displac profund în firea noastră, în caracterul nostru, în defectele noastre… ştiţi ceva, ca să fiu foarte succint - eu pot să fiu foarte bine patriot câtă vreme rămân în casă, dacă ies pe poartă, patriotismul meu este în pericol!

- Dar la televizor nu vă uitaţi?

- Mă uit şi la televizor, din nenorocire - pentru că înţelept ar fi, inteligent ar fi să nu mă uit.” (…)

Interviu publicat in Adevarul, 1 iulie 2006

Filed under: articole